Urgența

Sub mâna autoritară a Eudochiei, cartofii nu aveau nicio șansă. Se lăsau pisați până la leșin, apoi înmuiați cu o lingură de ulei, sărați, pipărați, “îndobriți” cu o străchinică cu jumări, ca într-un final să fie trimiși în mijlocul aluatului și să ajungă plăcinte. Plăcintele preferate ale lui Marinaș. E drept că în copilărie Marinaș le mânca atunci când Eudochia le scotea din cuptor – din cuptorul ei de țară – construit de răposatul împreună cu un meșter din alt sat. Bun cuptor, de el i-a fost Eudochiei cel mai greu să se despartă. Când i-a spus meșterul că o astfel de lucrare va costa 300 de ruble, Eudochia deja ridicase mâna în aer, ca să dea cu ea înciudată în jos, ceea ce ar fi însemnat un “nu” ferm. Dar parcă nu putu. Totuși ce este mai de preț pentru o gospodină decât un cuptor bun? În plus, Eudochia se gândi că îl va convinge pe meșter să scadă din preț după ce cuptorul va fi fost construit. Așa cum făcea mai tot timpul, cu toată lumea.

Eudochia trimise plăcintele în rolă, potrivi toate butoanele așa cum o învățase Marinaș și oftă lung. Apoi se așeză lângă geam, la bucătărie, ca să vadă ce se mai face “prin ogradă”. Orașul nu era pentru ea. Se simțea aici ca o străină. În afară de poștăriță, pe care o chema din când în când la un ceai – căci nu mai moare nimeni dacă nu primește o scrisoare la timp -Eudochia nici măcar nu-și cunoștea vecinii. Dacă trăia Marina, nu ajungea ea aici. Dacă trăia…

Eudochia  auzi soneria și se grăbi să deschidă. Venise Marinaș.

– Ai chemat medicul? Vino mai repede și te culcă, nu sta așa la ușă, că o să îngheți…

– Ei, deamu nu mai am eu nimic în mine care să nu fie înghețat, răspunse Eudochia.

Eduard se uită la Eudochia și înțelese pe loc. Iar l-a mințit că moare, dar de fapt a vrut doar să-l vadă.

– De câte ori să-ți pun mam’, să nu mai faci așa? Eu las totul, am ieșit din ședința cu partenerii, da matale cu minciuni.

– Dacă tu altfel nu vii. Numai dacă îți spun că mor.

– Cum nu vin mam’, cum nu vin? În fiecare duminică vin la matale, da nu pot așa, în fiecare zi…

– Hai lasă, că nu mai cher partenerii aceia ai tăi. Ți-am făcut plăcinte cu cartofi…

Acest ultim argument era pentru Eduard imbatabil. Îi ierta bunicii sale totul, absolut totul, când aceasta îi punea pe masă, în fiecare duminică, plăcinte cu cartofi.

– Ai pus și jumări?

– Da cum fără? Că doar nu am făcut aici desert…

Eduard o privi pe Eudochia cum îi rupe plăcinta cu mâna și simți cum vrea să plângă. “Încă cinci-șase ani, îi spusese atunci medicul. Dar asta numai dacă nu va plânge așa, în fiecare zi. Dacă va avea liniște, bucurii. Poate o aduceți la oraș? Viața de la sat, în starea ei, nu-i bună”. Trecuse deja patru ani de la acea consultație. Făcuse totul ce îi spusese medicul. I-a cumpărat o garsonieră la oraș, la parter, căci se temea să trăiască la etaj – “ca ciorile în copac”. Îi angajase o femeie care să vină zilnic, ca să vadă ce-i mai trebuie, mai ales când era el plecat în deplasări. În fiecare duminică venea să o vadă. Totuși, iată, nu era de ajuns. Eudochia vroia să-l vadă tot timpul și, în astfel de zile, suna la oficiu și spunea că o înțeapă inima, sau ca a leșinat la balcon, sau simplu – îi spunea secretarei: ”mor”.

Pentru ea el era Marinaș. Iar pentru el – mama. Deși numele lui era Eduard, iar ea îi era, de fapt, bunică. Îl crescuse de la 9 luni, de când într-o singură zi, toată viața ei se năruise. Singura ei fiică – Marina, soțul, ginerele – toți au murit într-un accident de mașină. Eudochia rămăsese acasă cu Eduard, căci băiețelul adormise și maică-sa nu a mai vrut să-l ia aiurea pe drumuri. Tocmai cocea plăcinte în cuptorul ei cel nou, când milițianul a intrat în curte și i-a dat vestea.

Trecuseră 30 de ani de atunci. Uneori se mira și singură cum de rămăsese vie, după atâta plâns, după atâta jale. Răspunsul ședea acum la masă și mânca plăcinte cu cartofi. Eduard, care devenise de a doua zi Marinaș, o ținuse și încă o mai ține vie.

– Mam’, de ce ai vrut să mă vezi?, a întrebat Eduard, printre înghițituri.

– Am vrut să-ți fac plăcinte, Marinaș. Aveam niște jumări și n-am vrut să cheară.

– La matale, mam’ nu se pierde nimic. Ce ai vrut?

– Să iei să te însori, Marinaș. Că vreau să te văd mire. Simt eu că nu mi-a mai rămas mult.

– Și însuratul n-a putut fi lăsat până duminică?

– Ei, Duminică…Că doar n-oi mai vorbi de moarte Duminica.

5,192 total views, 1 views today

Share Button

Comments (10)

  1. Olga Marinescu

    „Îi ierta bunicii sale totul, absolut totul, când aceasta îi punea pe masă, în fiecare duminică, plăcinte cu cartofi.” Chiar azi mi se plângea cineva de cum izbucnesc, din te miri ce, cu mai multă forţă ca oricând supărări pe care le credea iertate. Prea obosită de aşa mirări,ca să mai fiu indignată sau, măcar, mirată, am întrebat-o cum crede că poate ierta şi-un pic, măcar, dacă nu se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Mă întrebă dacă eu iert. Îi spusei că nu ştiu, dar, cu siguranţă mă străduiesc mai mult decât dânsa, pentru că eu am un duhovnic şi mă străduiesc să îl ascult.

    Reply
  2. irina

    aaaaammmmmm bocit, nustiu e nascocit, dar daca e nascocit apoii…… mai pe scurt am bocit, dar eu nu bocesc usor..nustiu de ce n-am putut lasa coment pe fb

    Reply
    1. Tatiana (Post author)

      Irina textul nu e nascocit. Ma bucura ca ai bocit:)Nu acesta era scopul, dar orice emotiema bucura.

      Reply
  3. Olga

    Si mie mi-au dat ochii in lacrimi…e dureros… doare inima, doare sufletul cind pierzi copilul…

    Reply
  4. Victoria

    Multumesc… cititul mi-a amitit de bunica care era universul meu si care imi facea, cu ani in urma, placinte cu branza de oi si jumari in cuptorul din spatele casei. Am plans de dorul acelor ani si de bunica, care azi e doar ingerul meu pazitor…

    Reply
  5. Viorica

    daaa, cred ca numai noi, moldovenii, avem asa bunici, la care mergi pur si simplu sa mananci o placinta.de oriunde, de la Bucuresti. din italia.
    si a mea bunica imi facea placinta cu branza fara marar „ca asa-i place Ricutei” sau potrivea meniul zilei dupa gustrile mele „ca asa a vrut Rica, bors”
    textul e o dedicatie bunicai, merci mult Tatiana

    Reply
  6. Liliana

    E scris frumos.. Asa de frumos, ca iti atinge sufletul si iti lasa o urma acolo…

    Reply
  7. Carolina

    Din păcate asta este si ne dam seama târziu…
    Chiar am zâmbit la ultima fraza

    Reply
  8. Leonard

    Dumnezeu v-a daruit un condei fermecat si un suflet sensibil ! Multumiri !

    Reply
    1. Tatiana (Post author)

      Va multumesc, domnule Ursea.

      Reply

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>