Simone. Triunghiul.

Era vineri. Simone îmbrăcă fusta cea roșie, așa cum făcuse și cu o zi înainte. De fapt, cum făcuse toată săptămâna în curs, toată luna și tot anul. Fusta era din mușama lăcuită și avea un colan care se lega într-o parte, în forma de mac. Floarea care fu gândită ca un element cochet, ajunsă pe coapsa dreapta a Simonei, arăta ca o neghiobie.

Pentru că Simone era joasă și slabă, cu mâini și picioare atât de subțiri, încât păreau despicate din două membre ale unei femei obișnuite, fusta huzurea. De departe, când femeia ieșea din casă ca să meargă la serviciu, se vedea doar ea, fusta: un triunghi roșu mișcător.

Evident, Simone avea și restul corpului, nu doar cel acoperit de triunghi. Acesta însă se pierdea, fiind cumva uniform și neinteresant.

La muzeu Simone lucra în calitate de femeie de serviciu, director, casieriță și ghid – toate în această ordine. Curat se cerea o dată pe săptămână, director – o dată pe lună, de patru ori în trimestru Simone vindea bilete vizitatorilor. Și o singură dată, anul tecut, un cuplu de britanici a angajat-o să le fie ghid.

Muzeul, dacă tot veni vorba, era o cameră cu o anexă. Acolo, pe polițe din sticlă, plastic și ardezie erau expuse (sau înșirate, cum se exprima lumea incultă din sat) o sută douăzeci și două de exponate. Mai exact: (Simone ar fi povestit o oră și jumătate) pietre și câteva hârtii vechi mâzgâlite.

“Dinastia Meravingilor, o bijuterie în istorie”, începea însuflețită Simone când era întrebată ce face toată ziua, “ a fost…” . Nu apuca niciodată să termine fraza. Lipsa de interes, carențele în educație și beția consătenilor o demoralizau. De aceea spunea simplu:

– Am întreținut exponatele.

Asta însemnând că a șters praful, a spălat podelele și a dezinfectat WC-ul la care mergea doar ea și vânzătoarea de la magazinul pentru pescari, de peste deal.

Cea mai mare parte a zilei Simone stătea pe scaun, cu mâinile în formă de luntre lăsate pe fusta ei de mușama. Capul aplecat pe o parte demonstra că Simone nu dormea, ci doar se gândea. Cei care știau povestea ei însă nu se lăsau amăgiți. Simone nu se gândea, ci își amintea.

Matheas apăruse pe neprins de veste. Într-o dimineață, când Simone intră în muzeu și se apropiase de masă, văzu că sub ea zace cineva. Era un bărbat, judecând după cizmele mari și murdare și geaca din piele cu care își acoperise capul. Și era viu, judecând după emanațiile de alcool care veneau de jos . Simone stătu locului, dar vorbi.

– Aici este, totuși, un muzeu…

Ce s-a întâmplat mai departe, după această frază, nu a fost clar vreodată pentru oamenii din sat. Cert este că cizmele și geaca din piele s-au mutat din acea zi la Simone acasă, iar muzeul a fost lăsat în voia sorții timp de mai multe săptămâni. Apoi, cheile de la intrarea în muzeu au fost găsite într-o dimineață în cutia poștala a vânzătoarei de undițe și cârlige, împreună cu o scrisoare. În trei rânduri Simone explica grăbit că e fericită, că pleacă să vadă lumea pe motocicletă, că salariul pe ultima luna ar vrea sa îl primească prin poștă și că, voila, asta este.

Toată vara, vânzătoarea de undițe și cârlige a primit scrisori din lume.

Simone văzu marea. Simone descoperi muntele. Simone se îmbătă cu grappa și mâncă “pizza napolitana”. Simone învățase să meargă pe motocicletă. Apoi veni o poză. Simone pe motocicletă într-un fel de fustă roșie de mușama lăcuită, zâmbind…

Decizia era clară, nu se mai putea aștepta ca nebunia ei să țină muzeul închis. Era nevoie de înlocuitor, mai ales ca iarna se apropia, iar darea de seama cu privire la meravingi, pietre și hărțogăraie trebuia făcută de cineva. Doamna Bobon, de la Primarie urma să ia muzeul în primire până când altcineva, cu pregătirea necesară, ar fi venit să ia locul Simonei.

Când într-o dimineață, Simone se întoarse. Era trasă la față, cu ochii plânși, părul scurt. Avea o fustă roșie, cea din poză, care acum, purtată prin satul lor provincial, părea stranie. Cum părea stranie și Simone, care tresărea la orice huruit de motor, nu răspundea la “bună ziua” și nu vroia să vorbească cu nimeni, absolut nimeni, despre vară. Nici chiar cu vânzătoarea de undițe.

Peste câteva zile Simone luă din nou cheile muzeului. Se apucă de scris raportul pentru iarnă. Făcu ordine, adăugă niște descrieri la câteva exponate mai vechi. Reîncepu să meargă la serviciu zi de zi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Și doar fusta ei roșie ca un triunghi mișcător, rămase încrustată în trupul ei firav. Ca o amintire a unei străfulgerări de fericire târzie.

2,370 total views, 1 views today

Share Button

Comment (1)

  1. Hosting

    Nu pun punct dupa turneele americane. Halep – Adidas – Cahill, triunghiul care asigura continuarea povestii si pentru sezonul de zgura

    Reply

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>