Semnul

Eu mă tem de câini. Pentru că ei mușcă și pentru că dacă te-a aninat un câine de nas sau de ureche, sau de mână sau de orice altceva – o să-ți rămână semn pe viață și, chiar dacă tu sau altcineva o să îl ucizi mai târziu de ciudă, plângând neomenește și blestemând ora când i-ai dat de mâncare pentru prima dată, oricum semnele colților lui vor rămâne în carnea ta pe veci. Iar tu te vei chinui așa ani în șir și vei urî fiecare oglindă, fiecare obiect care îți prinde reflecția, chiar și o linguriță de desert, chiar și un dop de la o sticlă cu parfum în ziua nunții, chiar și cea mai frumoasă poză a ta, unde tu și semnul tău sunteți înconjurate de copii, de drag, de bine. Pentru că dincolo de durerea și nedreptatea pe care le simți atunci când cineva rupe din tine carne vie și o scuipă ca pe ceva netrebuincios, există un lucru și mai grav, mult mai grav, care în acel moment umple golul din tine – sentimentul că ai pierdut ceva ce nu mai poți întoarce niciodată. Că ai avut încredere în cineva care te-a rupt. Care te-a mușcat atunci când tu te așteptai că te va mângâia. Și, din acea secundă, orice ai avea, orice ți s-ar da în viață, înainte de bucurie, de mândrie, de recunoștință chiar, tu vei simți acest gust amar al pierderii. Gustul trădării. Gustul semnului lăsat de o ființă dragă.

Frica mea de câini este veche și plictisitoare și apare doar uneori. Ca, spre exemplu, într-o dimineață în care soțul m-a întrebat dacă nu cumva e timpul să le luăm copiilor un “ciobănesc”.

– Nu, i-am spus simplu, fără a intra în detalii. Nici măcar nu avem loc pentru el. Poate când ne vom lua casă.

Încăpățânarea mea de a nu le lua copiilor câine nu ține de spațiu. Ține doar de mine și de amintirea mea despre Șarika. Așa o chema pe cățeaua mea cu care am crescut la țară și care, azi pot spune cu siguranța, m-a iubit poate la fel de mult ca și părinții. În copilăria mea câinii de la sat nu aveau drepturi. Erau ținuți în lanț, scopul lor primar fiind cel de a păzi casa și orătăniile. Șarika nu era o excepție, deși era mai alintată decât alte cățele – bunica o hrănea și cu carne și, uneori, pe noapte, îi dădea drumul prin curte. Dar chiar și de acolo, din colțul ei de lângă poiată, din “hlanțugul” ei greu și lung, Șarika a reușit să-mi transmită în cei câțiva ani de viață câinească, mai multă dragoste decât am adunat de la oameni în anii următori.

Când veneam vineri la bunica, ea mă simțea ca o “nebună” încă de la pod și zornăia de bucurie cu fiarele ei până când mă duceam să o sărut pe urechi și să o las să mă lingă, la rândul ei, pe toată fața. Șarika a fătat cei mai frumoși căței de pe planetă: alb-negri, cu urechi ciulite terminate în triunghiuri, burți grăsulene și calde pe care îmi lipeam obrajii ca să le aud inima și să le gâdil; cu boturi umede și dragi, cu ochi mari și mirați, care începeau a lăcrima de fiecare dată când venea vremea să îi dăm pe mâini străine; Șarika m-a văzut plângând cel mai des, căci unde dacă nu dupa cușca ei se plângea cel mai bine? Șarika m-a văzut râzând cu fetele și povestind secrete, pe care le-a păstrat cu devotement câinesc toată viața. Cu Șarika l-am bocit pe bunicul în ultimul drum, iar apoi și pe bunica, iar mai târziu și întreaga gospodărie care a început a se distruge încetul cu încetul, fără stăpâni.

În ultimii ani o vedeam din ce în ce mai rar – doar când găseam timp să targ o fugă până la rudele rămase. Crescusem, mă schimbasem, aveam alte jocuri preferate. Ea însă nu m-a uitat deloc. La fel ca și atunci când încăpeam în cușca ei, mă simțea de la pod, iar zornăitul hlanțugului nu se oprea pănă nu ajungeam la urechile ei. Plângeam de fiecare dată când o vedeam. Plângea și ea. Și, chiar dacă toți râdeau de mine și spuneau că așa-s ochii câinilor – umezi – și că ei nu plâng, eu știam adevărul. Ultimii ani nu o văzusem deloc. Trăia la niște oameni care stăteau în casa bunicii pentru că nu aveau unde locui. Aceasta a fost înțelegerea – sa aibă grijă de cățea. Și aveau. Până când, într-o zi, mi-au ucis-o.

Șarika a fost împușcată pentru că mâncase o pasăre.

Peste ani, și au trecut muți ani de atunci, eu încă mă simt o ucigașă. Mă simt așa cum, probabil, se simte un câine când mutilează un om. Pentru că atunci când a fost ucisă, Șarika s-a simțit trădată. De un om drag, pe care l-a îmblânzit o viață întreagă, iar el a mușcat-o.

4,267 total views, 1 views today

Share Button

Comments (4)

  1. Tatiana

    Bunelul meu a avut la fel un caine foarte credincios si cand bunelul a decedat si era dus la cimitir, cainele s-a rupt din lat si a urlat cateva saptamani in jurul cimitirului, apoi a disparut.
    Un alt caz de pritenie intre animale. Parintii mei au avut o vaca si locuind aproape de padure era dusa la pascut, iar cainele care era slobod, mergea si el pe imas. Cand vaca a fost vinduta, a fugit din urma masinii care o transporta pina la combinatul de carne la 30 km departare. A stat la poarta acelui combinat pina cand cineva l-a luat acasa.

    Reply
  2. Olga Marinescu

    Când veţi cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, măcar, atât cît am cunoscut-o eu, veţi înţelege că şi acel rău a trebuit să se întâmple spre binele tuturor,inclusiv al Şarikăi. Eu cred că ea trebuia să treacă prin acea mare suferinţă pentru a-L vedea pe Dumnezeu, de fapt, pentru a se mântui.La fel şi dumneavoastră şi toţi ceilalţi. Prin câte drame am trecut şi eu cu câinii nici nu pot povesti. Eu, când vreau să îmi închipui frumuseţea Maicii Domnului, mă gândesc la câtă bucurie mi-au adus câinii şi Îi zâmbesc cu tot sufletul Maici Domnului.

    Reply
  3. Liliana

    Frumoasa poveste…si trista…in mare, toate povestile cu caini si pisici se termina trist…
    Erau vreo doua zile in care bunica nu mai venise pe la noi. Ciudat, pentru ca ea mereu venea, indiferent ca avea treaba la fiica’sa sau „in deal la 0ravlenie „, bunica mereu trecea si ne aducea ceva bun. Alertati de lipsa ei, parintii au mers sa o vada. Au gasit-o in ograda, linga cusca cainelui, cu capul pe Bim. Avuse o criza de sanatate si Bim, era acolo, un caine mare pufos si pe cit de fioros parea pe atit se bliind era. Bunica a fost dusa de urgenta la spital, a decedat insa la scurt timp. Bim a suferit mult. A stat mereu acolo, chiar daca nu mai statea in lant si putea sa fuga orunde, a stat si a plins-o. A mers la cimitir in ziua inmormintarii, apoi acasa la noi. Nu stiu cum a simtit el cu suflet de caine ca acol o sa fie singur. A vrut sa-l ia sora mai mica a lui taticu, insa Bim fugea si venea la noi. Eram fericiti pentru ca ne alesese pe noi. Si da, noi il iubeam enorm. Bim a fost caine bun la casa mereu, cu strainii fioros, cu copii blind. Anii treceau si Bim imbatrinea. Nu mai vedea bine dar auzul ii ramasese bun. Cind plecam dupa capre, il incuiam in ograda, dar el mereu inconjura gradina, iesea pe sub gard, venea in fata portii si disperat se uita in parti pt ca nu stia in care parte o luasem. Strigam de doua ori Bim si el fugea fericit in directia mea. Anii treceau si noi ne-am mutat la Chisinau. Bim a ramas sa pazeasca casa. Lasam mancare vecinei sa-l hraneasca. Si el tot mai batrin si mqi trist ne astepta sa venim macar la citeva saptamini acasa. A petrecut in singiratate citiva ani tot cautind cu privirea la poarta sa venim. A fost o iarna grea anul cela…si Bim n-a trecut-o. L-am gasit mort, inghetat,pe loznita, singur…trista amintire…mereu ne aducem aminte cu parintii cu un regret amarnic si cu mare durere in suflet. A fost mai bun si mai fidel decit orce om si noi l-am tradat…

    Reply
  4. Elena

    Cateaua noastra nu a mi putut trai fara omul cel mi scump ei si, dupa ce a murit tatal meu, a doua zi a murit si ea! A fost o durere dubla
    pentru ca era foarte scumpa sufletului nostru!!!

    Reply

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>