Resturile

Femeia din față mergea greu, împiedicându-se la fiecare al doilea pas. Trenciul și pălăria ei demodate, dar aproape noi, pantofii cu un toc prea înalt pentru acel miez de zi, eșarfa în culori pe care le mai țineau minte doar revistele de modă trecute – toate sugerau un singur lucru: resturile unei vieți bune, dar duse.

Poșeta, asortată cu pantofii, era  prea asortată. O etichetă uitată pe cureaua roasă o trăda pe noua stăpână că a fost cumpărată recent, în grabă, ca pentru un eveniment extrem de important. Atât de important încât nu tolera o apariție fără pantofi și poșetă. Și, pentru că era marți, amiază, și nicio sărbătoare – toate acestea deveneau clare. Era sigur, absolut sigur, încotro se îndrepta femeia.

Marți era ziua lor. Braseria “CF”, un local cam jerpelit, dar cu rămășițe de caracter, anunțase la începutul anului în gazeta Primăriei că este onorat să participe la “un experiment social inedit, care…”. Explicația care urma era atât de complicată încât abia peste vreo două luni, după ce patronul scrisese de mână un anunț pe ușă, lumea înțelesese despre ce era vorba.

Localul – în colaborare cu Primăria – urma să ofere în zilele de marți și vineri prânzuri gratuite rezidenților care au peste 65 de ani, dificultăți financiare sau handicap.

– E nevoie de un abonament special, de la Primărie. Nu noi decidem pe cine să primim, se scuză proprietarul când mai mulți bătrâni au venit într-o zi la ușă ca să-și ceară mâncarea. E o procedură simplă… vă rog să reveniți… la Primărie, acolo se rezolvă…

– Ca să ne umiliți de două ori, spuse un bărbat în scaun cu rotile. Nemernicilor, vreți să păreți generoși pe contul nostru…

– De ce ați mai scris, dacă tot sunt minciuni?

– Clar, era pentru reclamă… ce nesimțire, cât tupeu, să vă fie rușine.

Peste câteva zile reveniseră cu toții. Cu chitanțe. Fără ranchiună.

– Sigur că e nevoie de o ordine oarecare, ziceau nu toți, dar mulți.

– Impostori la tot colțul, documentul e, totuși, o dovadă…

Ușile localului se deschiseseră larg. Bucătăria care lâncezise luni la rând în lipsă de clienți – înviase. Pe scările din dosul localului apăruseră la fumat doi tineri în uniformă de chelneri. Geamurile obținuseră peste noapte niște mușcate, iar terasa  – niște scaune.  În locul panoului cu “CF”, apăruse denumirea “Couteau-Fourchette”- (fr., Cuțit-Furculiță). Se pare că așa se numise localul tot timpul, dar nimeni n-a știut despre asta.

La început veneau doar pentru a mânca – un prânz fugar. Pentru a-și potoli foamea, dorința de comunicare, frustrările. Mâncau nici în grabă, dar nici în voie. Așa cum mănânci când mănânci pe banii altcuiva, dar totuși crezi că ți se cuvine. Apoi prânzul începuse a se întinde, astfel încât atunci când bonele scoteau copiii la plimbare pe la orele 17.00, încă îi mai prindeau pe terasă, la cafele și discuții.

Apoi, pentru că numărul doritorilor crescuse, crescuse și farmecul acestor prânzuri. Încetaseră să fie doar niște mese subsidiare. Deveniseră mici ocazii sociale unde, toată această lume nedreptățită de viață, se putea aduna pentru a se plânge într-un cadru demn. Doamnele începuseră a se îmbrăca ceva mai elaborat. Domnii puneau în buzunar câte un-doi euro în plus pentru o cafea, în cazul în care și-ar mai fi dorit una, “neacoperită” de documentul de la Primărie.

Încetul cu încetul plângerile încetaseră. Se discuta despre artă, muzică, vacanțe trecute, tradiții dispărute. Viitor. Se schimbase și bistroul. Fețe de masă noi, niște pahare mai drăguțe, terasa extinsă – căci lumea era nevoită să se înghesuie și venea și primăvara – erau doar câteva semne.

De la prânz lumea nu mai ieșea singură. De fapt  – nici nu mai venea singură, dacă e să fim exacți. Grupuri de persoane se adunau ceva mai devreme, pentru o plimbare revigorantă înainte de prânz. Sau pentru a termină vorba începută la masă – după prânz. S-au legat prietenii. Și poate chiar mai mult de atât, dar de ce să cădem în vulgarități?

Pentru lumea din jur, zilele de marți și vineri deveniseră mai frumoase și mai optimiste. Chiar și ideea că “așa ceva” se petrece aici, lângă noi, ne plăcea. Ne asigura. Ne făcea, cumva, mai buni.

Abia seara, când agitația din local muțea, când vasele erau spălate, fețele de masă îndreptate, mușcatele udate – din intrarea “de serviciu” ieșeau două femei care aruncau resturile de mâncare într-un tomberon public.

Apoi îi puneau capacul și puneau punct acelei zile. Iar resturile mai rămâneau acolo câteva ore, până erau colectate alături de celelalte resturi din orășel – provenite din gunoaiele unor familii mai înstărite, de la evenimente mai luxoase, de la vieți mai pline. Dar parcă mai conta? Toate ajungeau în aceeași grămadă.

 

 

3,046 total views, 3 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>