Povești de cartier: Răzbunarea

Continuau să se răzbune subtil și amabil, cu un fel de noblețe chiar, dar totuși neobosiți, ca un cancer. Peste ani, când împăcarea nu ar mai fi avut sens, iar resemnarea ar fi adus sfârșitul, deveniseră experți în mici torturi.

Se chinuiau zilnic, cu generozitate, căutând mereu noi căi de a-l umili sau întrista pe celălalt. Regretul lor nedeclarat, dar care nu dispăruse niciodată, era singurul lucru care îi mai ținea împreună. Și singurul care fusese adevărat.

Altfel bătrâni și bolnavi – prizonieri ai aceleiași case – regenerau doar în urma unei noi porții de venin – primită sau distribuită prin cuvinte și ceaiuri comune; priviri disprețuitoare și tăceri ambigue; neîncrederi dureroase și ridicări de sprâncene zeflemitoare.

Ea îi trecuse demult cu vederea zgârcenia și lipsa de caracter. Lenea și excesul de ambiție. Servilismul și minciunile iscusite, ca cele pe care i le spusese tatălui ei bolnav, înainte de a o cere în căsătorie.

El o iertase pentru urâțenie, pentru aerele de superioritate și pentru felul în care i-a măcelărit toate, toate, toate pornirile. Chiar și pe cele mai mici și neînsemnate. Chiar și pe cele pe care le ținea ascunse doar pentru el. Chiar și pe cele cu adevărat sincere, când încercase să schimbe ceva.

Timp de aproape jumătate de secol trăit împreună, ar fi avut atătea motive de ură! Atâtea motive de a se disprețui și mai mult. Totuși continuau să-și poarte pică doar pentru un singur lucru. Unul singur.

Pentru că au rămas.

1,247 total views, 1 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>