Povești de cartier: Profitoarea

Portocalul era mai frumos ca oricând. În acest an fructele se făcuseră mari și zemoase, dar nu prea dulci – exact așa cum îi plăceau ei. Femeia ieși pe terasă, întinse mâna și culese de pe copac un glob oranj, pe care începu sa-l decojească imediat. Apoi se așeză la masa cea din sticlă pictată, care costa o avere, și se apucă să îl mănânce felie cu felie. Azi era ziua ei de naștere – împlinea 40 de ani. Iar ea, Elena, o simplă soră medicală din Moldova, mânca portocale din grădină și privea marea de la terasa casei. Se gândi la cât de greu i-a fost să ajungă aici: la umilințe, la trădări, la greața pe care a adunat-o în stomac și în suflet. Amintirea o făcu să tremure, de parcă toate rănile de cuțite, primite în spate în ultimii ani, începură a sângera în același timp.

Oare își va aminti astăzi cineva de aniversarea ei? Măcar el, bărbatul cu care își petrece toate zilele și toate nopțile… sau se vor preface toți că au uitat? Acest gând i-a provocat dezgust și, așa cum făcea cu țigările nefumate până la capăt, îl mototoli și îl aruncă.

Elena se uită la ceas și văzu că e aproape ora mesei, iar asta o sperie. Nu mai dormise niciodată atât de mult, nici chiar după o noapte zbuciumată, așa cum a fost cea de ieri. Alergă repede la ușa camerei și o deschise fără a mai bate. Apoi îl văzu.

– Signor Luigi…

Bătrânul era întins pe podea, într-o grămadă de fecale și urină, pe care încerca să le ascundă rușinat cu mâna sub pantalonii pijamalei, dezbrăcați pe jumătate. Mirosul insuportabil și disperarea de pe fața lui spuneau că stă acolo demult. Probabil de când a ieșit ea pe terasă.

– De ce nu m-ați strigat?

– Am vrut singur…

– Doar știți că singur nu sunteți în stare.

Elena se gândi cum să ajungă cu el la baie mai repede, fără a murdări toată camera. Târâtul pe podea nu era o idee bună, în brațe însă nu-l putea lua. Trupul lui paralizat avea totuși greutate. Fugi la baie și aduse de acolo un prosop, îl așternu lângă bătrân, apoi cu o mână antrenată îl rostogoli ca pe un copil și începu să-l lunece încet înspre cadă. Mirosul deveni și mai greu . Elena simți cum vrea să vomite, dar nu se opri din drum. Vomită peste Luigi, care nu protestă nicicum, și așa, plini de excremente și vomă, ajunseseră ambii la cadă.

– Îmi pare rău, Elena, i-a spus bătrânul deja la masă, pe terasă, după ce ambii se spălaseră, iar Elena a deschis toate geamurile și ușile, ca să aerisească casa.

– Se mai întâmplă. Lăsați.

– Dacă ai ști cât de mult mă urăsc. Cât de mult aș vrea să mor, ca să nu mă mai vadă nimeni așa.

– Vă văd doar eu, signor Luigi.

Elena îi scoase babeta de la gât și se gândi cu recunoștință că nu-i ceru astăzi supă. Asta ar fi însemnat că trebuie să-i schimbe din nou cămașa. Se duse la bucătărie să-i aducă medicamentele, iar când reveni văzu pe masă o cutie roșie, iar în ea o pereche de cercei din aur. Nu uitase. Erau din inimă “pentru tot ce faci pentru mine”. Îi cumpărase femeia care făcea menaj, la indicațiile lui. Elena plânse, Luigi plânse, apoi “s-a decis” că vor merge împreună să mănânce o înghețată la terasa de lângă casă. Era aproape, nu vor sta mai mult de o oră, și vor lua cu ei toate cele necesare pentru varii accidente.

Înghețata era fantastică. Elena ceru patru feluri într-un singur pahar, chiar dacă chelnerul se uită la ea ca la o incultă. Era prima ei ieșire în Italia. De șapte ani, de când a ajuns aici clandestin și a început să aibă grijă de signor Luigi, Elena nu fusese nicăieri. În Italia, la fel ca și în Moldova, ea nu avea nici rude, nici prieteni, nici dorință de a vedea lume.

– Nu vă este frig, nu vă vine mâncarea înapoi, nu trebuie să mergeți la veceu? Abia după ce Luigi i-a răspuns “nu” la toate întrebările și i-a spus ferm că nu se mișcă din loc până ea nu-și termină înghețata, Elena a luat lingurița și a înfipt-o în bunătatea dulce.

Recele delicat al înghețatei și soarele cald au făcut-o să se simtă, pentru o secundă, extrem de fericită. Avea aur în urechi, iar de sub masă, scaunul cu rotile și trupul paralizat a lui Luigi nu se vedeau, astfel încât ei doi păreau un bărbat și o femeie, nu o îngrijitoare și un infirm. Elena se uită curioasă în jur: la lumea de la alte mese, la meniu, la prețuri, la florile din pahar. Vru să-i spună ceva amuzată lui Luigi, dar se opri, pentru că două femei de la masa vecină tocmai se ridicaseră și își făceau drum spre ieșire. Una din ele se uită mai întâi cu interes la Luigi, apoi și la Elena.

– O profitoare, îi spuse mai apoi celeilalte femei, deja aproape de ieșire, de unde vorbele ei încă se auzeau bine, dar nimeni, cu atât mai mult un infirm, nu ar fi putut să le conteste. Oricât de mult ar fi vrut.

 

 

5,100 total views, 1 views today

Share Button

Comments (9)

  1. Alina

    Sinteti fantastica ☺️nu ma satur sa citesc ce scrieti uneori chiar si de 3 ori aceeiasi istorioara

    Reply
    1. Doru

      Și eu :)

      Reply
      1. Tatiana (Post author)

        ei:)

        Reply
  2. Zoia Balan

    Te Admir,Tatiana?Fabulele tale le pastrez sub perna.Le-am citit ,le-am povestit chiar si celor care nu m-au intrebat.O Astept pe sora mea Sa-I transmit Fabulele la Soroca.Ca Ei tare-I Mai place Sa citeasca.

    Reply
  3. Svetlana

    Foarte bine scris, Tatiana! Multumesc! Mie mi-i interesant de unde i-ai tema povestioarelor, din viata sau singura le compui? Pare, ca ai cunoaste toate aceste persone despre care scrii!

    Reply
    1. Tatiana (Post author)

      Pana acum, toti eroii poveștilor mele sunt reali. Dar nu mi-am pus acest scop în sine :)

      Reply
  4. Tatiana (Post author)

    Va multumesc tutror!

    Reply
  5. Olga Marinescu

    O profesoară şi fiica ei, informatician, vizitau Austria. Ambele sunt românce şi locuiesc în România. Această profesoară s-a distins în ochii mei prin decenţă şi printr-o rară delicateţe. Fata dânsei s-a distins în ochii mei prin frumuseţea fizică, prin inteligenţă şi bun simţ. Cu toate acestea, o americancă pe lângă care au trecut pe culoarul unui tren, i-a explicat, scurt, însoţitoarei sale: gitana. Pentru că trăim într-o lume nebună, nebună, nebună?

    Reply
    1. Maria Ehret

      Distinsă Doamna Olga Marinesc,
      cu un deosebit respect pentru istorioara relatată (succint, realist).
      … din păcate imaginea stereotip, creată de secole, nu-i atât de uşor a o şterge din mentalitatea plebeilor!

      Reply

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>