Povești de cartier: Obloanele

La hotelul de peste drum, în camera de la mansardă, s-au deschis obloanele. Obloanele firește nu s-au deschis singure. Cea care le-a apucat atent de margini și le-a împăturit fald cu fald, iar mai apoi le-a prins în chingile laterale ca pe niște perdele de lemn, era o fată. Despletită, într-o cămașă verde. A stat câteva secunde la geam inspirând dimineața, apoi a dispărut la fel cum apăruse. Iar eu mi-am amintit de primele mele obloane.

Venisem la Paris de o săptămână. Orașul îmi era străin, deși nu mai străin decât astăzi – după opt ani. Orașele mari sunt ca niște amanți cu experiență – trăiesc povești de neuitat cu fiecare om, dar nu își amintesc de nimeni. Diminețile mele erau târzii și pline de lux. Cafelele, croissant-urile, fructele proaspete erau – și știam asta de pe atunci – un tribut  zilelor care urmau să vină, ocupate în totalitate de copii. Rămăsesem singură acasă și trebuia să-mi prepar micul dejun. Să îmi fierb cafeaua…

Și mai venise timpul să decid dacă rămân sau nu la Paris.

Întunericul și calmul din cameră s-au diluat imediat ce am tras obloanele. Viața – sub forma unui val de aer dulceag îmbibat cu gălăgie, mirosul de pâine coaptă, stradă proaspăt spălată – năvăli peste mine și rămase. De parcă deschisesem nu un geam, ci o ușă. Nu într-o casă, ci într-o viață. Am ieșit în stradă ca să cunosc, în cele din urmă, cartierul. Mi-am luat o cafea cu lapte de la cafeneaua de pe colț, iar pentru croissant am mai făcut trei pași. Brutarul deja mi-l învelea în hârtia lui foșnitoare, vorbind ceva peste umăr cu omul care vindea fructe. Ziarele luau drumul genților. Florile – drumul inimilor. Piețele se deschideau una după alta, plesnind de mândrie și lăudându-și mărfurile: cărnuri, pește, zarzavaturi. Mă opream la toți, chiar dacă nu vroiam nimic. Pe o tarabă am văzut melci. Până atunci îi știam doar în iarbă. Am văzut trufe. Salariul meu din Moldova nu mi-ar fi ajuns pentru un kilogram. Am văzut bătrâni sărutându-se în stradă. Am văzut bărbați ținându-se de mână. Am văzut îndrăgostiți luând micul dejun pe ascuns, având pe degete verighete diferite. Nu mai eram acasă. Dar nici în vacanță.

Eu care fusesem singură toată viața m-am simțit și mai singură. Dar, cumva, împreună. Aveam lângă mine atâtea singurătăți, încât puneam cu toții de un întreg.

Am petrecut toată ziua în cartier. În cartierul meu. I-am descoperit magazinele, artizanii, cerșetorii. Le-am spus într-un fel că, iată, am venit. Și voi rămâne, dacă mă vor și ei. Dacă nu e prea mult. Dacă mai este loc. Singurii pe care nu i-am cunoscut erau vecinii. Iar asta nu s-a schimbat nici astăzi. La Paris, oamenii devin prietenoși abia când ies din scara blocului. Abia când ajung în cartier. Acasă lumea se simte cumva stingherită. Musafirii nu sunt bineveniți, prietenii sunt invitați rar la cine sau ocazii. Pentru toate fericirile de peste an există restaurante.

Iar pentru restul există obloane.

1,387 total views, 2 views today

Share Button

Comments (6)

  1. Olga Marinescu

    Şi numai cuvântul croissant mă duce cu gândul la farmecul Parisului din poveştile altora, dar, povestea Tatianei îmi place mult mai mult şi decât cel mai frumos film despre Paris, deşi, aceleaşi impresii cred că le aveam şi eu, şi despre Paris şi despre locuitorii lui.
    Ciudat este faptul că, din câte înţeleg eu, Tatiana vede parizienii ca pe nişte oameni altfel decât ea şi decât cei care îi plac, iar eu îi văd aşa cum mă văd şi pe mine.

    Reply
    1. Tatiana (Post author)

      Olga, altfel decat mine – da. Dar nu neaparat altfel decat cei care imi plac:)
      Daca nu m-as fi simtit bine aici nu as fi inceput a scrie. Mi-ar placea sa aud povestea ta – cum ii vezi tu?

      Reply
      1. Olga Marinescu

        Am văzut francezi şi la mine acasă.Mai mulţi. Nu pot zice că de tot felul, dar, de mai multe feluri, da. Tata a zis că francezii sunt civilizaţi, dar, că nu era nevoie să vină cu acele ajutoare, după revoluţie, ca să ştim asta. La mulţi ne-au folosit acele ajutoare, aşa de săraci, dar, şi de prosşti eram. Proşti pentru că…nu am fost toţi în stare să le primim aşa cum se cuvenea.
        Eu cred că sunt civilizaţi, dar, cred că nici civilizaţia nu înseamnă desăvîrşire. Pentru că, de exemplu, am auzit că au fost şi francezi care aruncau bomboane pe jos şi fotografiau pe cei care se repezeau să le ia. Recunosc că e bine că s-a întîmplat şi asta, pentru că altfel cum am mai fi ştiu ce înseamnă şi civilizaţia şi necivilizaţia?

        Reply
  2. Dia

    ce bine ai exprimat sentimentul aici si senzatia lor asupra noastra.
    …”Orașele mari sunt ca niște amanți cu experiență – trăiesc povești de neuitat cu fiecare om, dar nu își amintesc de nimeni.”

    Reply
  3. natalia

    Foarte frumos scris, sunt la serviciu si statutul nu-mi permite sa ma las dusa de emotii……..am calatorit in timp cu 7 ani in urma cind trait acelea-si emotii si undeva ascunse ele persista si acum !!!

    merci

    Reply
    1. Tatiana (Post author)

      Natalia, uită de statut:) Lasă-te dusă de emoții!

      Reply

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>