Povești de cartier: Jocul

Eu mâncam castane coapte și mă întrebam dacă m-am grăbit. La balconul nostru închiriat, mic și franjurat, erau doar un scaun și o scrumieră.

Ei jucau. Mai întâi primul arunca o bulă de metal, urmărind-o atent până când se oprea. Apoi celălalt. Apoi se împingeau ca doi școlari, râdeau de cel care a pierdut și mergeau să bea o cafea pe colț.

Un scaun ni se păruse puțin, iar scrumiera – în plus. O mușcată își făcu loc într-un colț, iar tumba întoarsă încăpea exact două farfurii și două pahare, în caz de.

Iar ei jucau. Bulele erau mai fericite ca oricând și se împleteau bucuroase, la fel ca și mâinile, râsetele și cafelele de la sfârșit.

Tumba crescuse într-o masă pentru patru. Toate cele cinci mușcate înfloriseră, iar eu nu mai aveam timp de mâncat castane. Diminețile mele se mutaseră în altă parte.

Ei încă jucau. Mai obosiți, cu mai puține bule și mai puține cafele, fără a se împinge. Dar la fel de fericiți ca și înainte.

De jos, de la colțul străzii, balconul ne părea și mai mic. Copiii cățărați pe gâturile noastre se uitau curioși la el, fără a înțelege de ce ochii noștri se umeziseră. Mușcatele dispăruseră, lăsând loc aceluiași scaun și, probabil, aceleiași scrumiere. Franjurii din fier fuseseră proaspăt vopsiți, ca o promisiune pentru un nou început, pentru un nou chiriaș.

Scuarul de lângă casă era gol. Pe o bancă un bătrân se încălzea singur la soare, cu ochii închiși. Din când în când mâna lui zvâcnea, de parcă era rândul lui să arunce bula, într-un joc de petanque. Dar nu era. Jocul lui se încheiase. Și ce joc, ce joc a avut!

1,168 total views, 2 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>