Pasărea măiastră

Când am mers în clasa întâi mama mi-a cumpărat doi papagali. Eu voiam demult o altă vietate, după ce hamsterul murise și împuțise toată bucătăria. Ceream pisică sau câine, însă  pentru că aveam o singură cameră, s-a decis pasăre sau pește. Un acvariu costa mai scump decât o colivie.

Papagalii erau fermecați. Ea avea o culoare lămâioasă, un fel de zig-zag verde în jurul gâtului și cioc ca perla. El era turcoaz, cu valuri alb-negre, gușă mare și pufoasă. Pe vremea ceea, când roșul strălucea peste tot, astfel de culori nu se găseau nicăieri. Nici în haine, nici în mâncare și cu atât mai mult în televizorul alb-negru.

Papagalii erau ca niște focuri de artificii în apartamentul nostru mic, de oameni-în-rând-cu-lumea. Contrastau atât de puternic cu tot ce era și se petrecea în jur, încât bucătăria în care au fost distribuiți, devenise brusc camera principală a casei. Eu îi priveam ore în șir, printre gratii. Vecinii îi priveau prin geam, în drum spre magazin, sau poștă, sau dus gunoiul. Copiii se adunau ciucure în jurul meu, când scoteam ateeent colivia afară, pe bancă, ca să “le schimb aerul”.

Păsările m-au distrat nespus timp de câteva luni, în special când mama mă lăsa să le dau drumul prin casă, iar ele își făceau de cap. Toate aceste zboruri libere s-au terminat subit, după ce “papagala” a descleiat cu ghearele toata banda de magnetofon, încleiata migălos deasupra tapetelor. Distracția era pe sfârșite.

Simțind parcă pericolul, cele două minuni s-au înmulțit. Ea a scos mai întâi un ou mic, cât unghia cea mare a tatei, apoi și un pui umed și urât. Cum putea fi atât de urât puiul unor ființe atât de frumoase, nu-mi era clar.

Puiul prindea la pene rapid. Cușca devenea strâmtă, eu aveam multe lecții și nu mai voiam să le schimb ziarul găinățat în fiecare zi.

Papagalii, cu farmecul lor răsuflat, au fost transportați la țară, dar mai întâi despărțiți. Masculul fusese luat de o vecină, pentru o altă încântare trecătoare. Femela zburase într-o zi, din neatenția mea, iar puiul…

Puiul, pentru care satul nostru devenise casă și junglă și pădure amazoniană a supraviețuit. În fiecare zi ieșea din colivie, se așeza pe pieptul bunicului care zăcea paralizat pe prispă, ciugulind grăunțe din mâna lui tremurândă. Penele lui turcuaz erau doar un pic mai deschise decât brâiele date cu sineală ale casei. Verdele de pe coadă era exact ca verdele mărului.

“Tii ninune”, “frumoos”, “la ochi, la ochi, uită-te”, “pasărea lui Moș Arseni” – erau cele mai dese exclamații venite de la lumea din sat, care trecea pe la noi prin curte ca să vadă minunăția.

Și doar bunicul îl numea pe papagal Pasăre Măiastră. Era cea mai frumoasă pasăre pe care o văzuse vreodată, spunea el, care văzuse mult și departe, până în Siberia.

Oricât am încercat să-i spun bunicului că nu așa arată o pasăre măiastră, că aceea are coroană și coadă de foc, și limbă de pară, și pene de aur, bunicul tot pe a lui o ținea.

Într-o zi papagalul a zburat în pădure. Bunicul l-a așteptat întins pe prispă, ca un cavou de împărat . Își punea pe piept grăunțe proaspete în fiecare zi, se îmbrăca în cămăși colorate, ca să-l atragă, însă papagalul nu a mai venit.

O fi murit, ca și bunicul, iarna, sau și-o fi găsit vreun rost prin copacii plini cu grauri, vrăbii și ciori, nu știu. Niște copii i-au spus bunicăi că l-ar fi văzut primăvara lângă iaz, zburând cu alte păsări, frumos foarte.

Bunica i-a ascultat, le-a dat niște bomboane, dar nu i-a mai crezut. Așa cum niciun om mare nu crede în povești cu păsări măiastre, chiar dacă acestea i se așează, într-o zi, pe piept.

2,854 total views, 1 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>