Tatiana Tibuleac

Toate poveștile se nasc adevăruri

Bocetul

Sunt groaznice zilele care încep cu moarte. Când în loc de cafea și vorbăraie îți cauți prietenii ca să te convingi că sunt vii. Când îți suni mama la serviciu, ca să o anunți că ești bine, chiar dacă moartea umblă prin altă țară, însă tanti Maria nu prea știe diferența dintre Belgia și Franța, în schimb știe tot ce se întâmplă pe planetă.

În astfel de zile, după ce te faci dobă de informații, îți dai cu părerea despre una-alta pe Facebook, tragi o înjurătură și apoi tragi și concluzia că doar tu știi ce trebuie făcut în orice situație, ajungi la acea întrebare. (mai mult…)

2,636 total views, no views today

Istoria unei prietenii

Eu despre tata nu scriu. Încă nu. Noi avem acea relație tată-fiică în care lucrurile rămân mereu nespuse. Vorbim, când e cazul, despre lucruri curente. Nu despre lucruri, așa cum ar trebui. De aceea și istoria de astăzi, care este despre el, nu va fi despre el. Ci despre prietenie.

De când îl țin minte pe tata, a existat Ilie. Eu l-am cunoscut pe acest tânăr de mult mort, dintr-o fotografie alb-negru, păstrată într-o carte. O poză care nu trebuia atinsă în timpul curățeniei generale. Sau a mutărilor. Sau a trăitului, în genere. Poza a fost mai întâi nouă, apoi mai veche, acum e gălbejită. Dar este.

Cu această fotografie am concurat eu viața întreagă. Pentru că ea a fost copilul lui tata înaintea mea. Înaintea celor două surori moarte ale mele. Și cred că și după.

Pentru a fi mai bună decât bucata aceea de hârtie am citit multe cărți. Am învățat a scrie. Am învățat să aștept.

Ilie a fost prietenul lui tata. Era din Bucovina. Era poet, ca și tata. Era tânăr, ca și el. Era talentat și principial ca și el. Și român. Restul – se mai putea trece cu vederea. Ultima – nu. Să fii român pe vremea ceea roșie era de “nedorit”.

Ilie a fost ucis. Înjunghiat, se pare, și aruncat pe undeva prin Ucraina. Dar poate nu Ucraina. Dar poate nu ucis. Dar poate a dispărut așa, într-o nebunie tinerească. KGB-ul?

Tata nu și-a mai găsit locul.

A lăsat totul și s-a dus să îi caute trupul. Să îl adune. Să îl îngroape. Își promiseseră unul altuia prietenie până la moarte. Fără a ști că moartea era cea care semnează acest pact al lor.

L-a găsit. Rudele l-au îngropat, l-au bocit și l-au lăsat în pace. Ce puteau face mai mult? Tata însa nu l-a lăsat. I-a adunat toate versurile, manuscrisele, toate fițuicile scrise vreodată și le-a adus acasă. Erau vreo trei mormane de foi. Și, închizându-și propriile manuscrise, versuri și aspirații în cel mai adânc sertar din lume, a aruncat cheia.

De atunci a muncit doar pentru Ilie și pentru cărțile lui. Ani la rând, din salariul de jurnalist, lipsindu-și familia de alte lucruri, a adunat bani ca să “îi scoată” cartea. Neacceptând nici un ajutor de la nimeni. Nici chiar de la rudele lui înstărite. A cules fiecare cuvânt, fiecare notiță la un computer vechi de când lumea, găsit la gunoi, care încă operează cu dischete. A descifrat, a machetat, a născut acea carte iar și iar. Până a apărut.

Tata avea aproape 70 de ani.

Recent a apărut a doua carte a lui Ilie. Tot închegată de tata. De data aceasta, însă, editată nu pe bani proprii. De data aceasta s-a implicat mai multă lume. Căreia eu îi mulțumesc.

Am ținut să povestesc această istorie, în cazul în care cineva se va întreba cum un mort a putut scrie o carte…

Pentru că cineva, care și-a scris modest numele în dosul primei pagini, este încă viu.

Prietenul lui.

(mai mult…)

3,300 total views, no views today

Insula

Era pentru prima dată în viață când aveam în jur o lume atât de bizară. Din toate geamurile hotelului vedeam câte un vulcan. Marea agitată se termina în plaje cu nisip negru și lipicios, ca niște cărbuni zdrobiți de pumni uriași. Pământul era obosit și avea peste tot stânci colțuroase și pietre ieșite. Aveam impresia că această insulă stranie și scorțoasă a fost cândva populată de furnici sau șopârle gigant, sau păianjeni, sau șerpi, sau alte scârboșenii de care eu mă tem și care într-o zi au fost măcelărite de oamenii care, iată, le-au luat locul. Mă simțeam aici în pericol. Un sentiment nou pentru mine sau, mai bine spus, de mult uitat. Afară soarele ardea nervos, deși eram în luna Decembrie, iar pe palmieri și arbuști erau spânzurați sfinți și stele din sticlă – semn că venea Crăciunul. Eram pregătită pentru orice și aproape sigură că la noapte luna va străluci verde, iar aerul va deveni vâscos și ne va lua ostateci pe veci… (mai mult…)

519 total views, no views today

Mirosul

În parcul de lângă casa mea am dat de o floare. Mai bine spus de un miros. L-am mai simţit o dată, demult, însă l-am pierdut complet din viaţă. L-am căutat ani și ani. În toate orașele prin care am trecut. În toate parfumurile pe care le-am cumpărat. Şi astăzi, în timpul unei plimbări banale, l-am regăsit. (mai mult…)

597 total views, 1 views today

Muguri în întuneric

Ghiveciurile erau pictate cu flori multicolore. Florile erau stranii. Unele creșteau cu rădăcinile în sus, altele aveau petale împrumutate de la fluturi. Rozele erau galbene. Violetele – roșii. Albăstrelele – verzi. Tulpinile fuseseră desenate separat, de parcă ar fi fost și ele flori…la urma urmei de ce nu? Gabrielle le mângâie zâmbind. Cadoul nepoților, care și-au făcut de cap cu vopselele.

Atent, a început să  le umple pe toate cu pământ proaspăt. Degetele ei deștepte știau exact câtă țărână să pună, astfel încât să nu trebuiască să scoată mai apoi surplusul cu lingura de metal, ținută totuși alături. Gaura din mijloc o făcea mereu cu degetul cel mare, rotindu-l de câteva ori în loc. Exact cât trebuie.

Bulbii intrau de minune, mai ales dacă înainte de asta erau scuturați ferm, apoi înmuiați în apă, înt-o cană de lut. Le simțea în palme cozile mlădioase, care vor face treabă, cu siguranță. Erau puternice, vii. Promisiuni tinere de zambile mirositoare. Acel miros de duminică, când casa ei se umplea de lume, de râsete, de vorbă dragă. De primăvară.

Își termină treaba și simți bucuroasă soarele. Întinse gâtul, ca o lebădă, de parcă astfel trupul ei ar fi prins mai bine razele slabe.

Primăvara era aproape. Gabrielle își lua bastonul și intră pe dibuite în casă, în întunericul ei care deja înflorise.

1,395 total views, no views today

Simone. Triunghiul.

Era vineri. Simone îmbrăcă fusta cea roșie, așa cum făcuse și cu o zi înainte. De fapt, cum făcuse toată săptămâna în curs, toată luna și tot anul. Fusta era din mușama lăcuită și avea un colan care se lega într-o parte, în forma de mac. Floarea care fu gândită ca un element cochet, ajunsă pe coapsa dreapta a Simonei, arăta ca o neghiobie.

Pentru că Simone era joasă și slabă, cu mâini și picioare atât de subțiri, încât păreau despicate din două membre ale unei femei obișnuite, fusta huzurea. De departe, când femeia ieșea din casă ca să meargă la serviciu, se vedea doar ea, fusta: un triunghi roșu mișcător. (mai mult…)

2,345 total views, no views today

Cactusul

Cu Fay ne-am cunoscut într-un veceu al unei pensiuni turistice. La coadă erau doar mame cu copii mici, asta fără a pune la socoteală propriile nevoi. Copiii săreau de pe un picior pe altul – după patru, cinci, sau cine mai știe câte pahare cu suc, limonadă sau sirop, distribuite gratuit pe teritoriul hotelului. În bazin începuse activitatea cu un delfin travestit, iar asta făcea ca situația să fie și mai stresantă. Toate progeniturile educate au început a întreba pe rând mamele și mai educate “de ce nu putem face “cacapipi” pe plajă, în cameră, sub gard, în costumul de baie” doar pentru a evada mai repede. Explicațiile adulților păleau în fața argumentelor imbatabile.

(mai mult…)

1,462 total views, no views today

Fugarele

Bala venise de la fântână și se așeză în pirostrii ca să se odihnească. Picioarele îi tremurau, iar mâinile ei negre și zbârcite erau umflate. Deși îl auzea pe fratele ei mai mare strigând-o enervat, se gândi să nu răspundă o vreme. După fântână urma  râșnița, ea însă simțea că nu mai poate. Nu imediat.

Se împinse cu călcâiele spre colțul întunecat al colibei, închise ochii și înțepenise. Simți cum pe vinele ei slabe se prelinsese ceva cald, însă nu avu puteri să se îngrijească. Rămase pe loc, istovită, privind cum urina se usucă treptat din cauza căldurii, strângându-i pielea. Își trecu mâna prin apa pe care o cărase timp de câteva ore și începu să-și sugă degetele, ca pe niște acadele.

(mai mult…)

2,053 total views, no views today

Cerceii

Heloise semăna cu un delfin. Avea fruntea mare și bombată, plesnind de viață. Restul feței – ochii negri, bărbia mică, obrajii trași și urechile stranii – existau doar pentru a purta acest accesoriu regal. Mai multă lume îi spunea că arată ca într-un tablou renascentist, iar Heloise, deși nu îi credea, le zâmbea și îi îndemna să cumpere cercei. Pentru că asta făcea Heloise la o piața dintr-un cartier parizian, în fiecare marți și vineri: vindea cercei.                                   (mai mult…)

5,079 total views, no views today