Tatiana Tibuleac

Toate poveștile se nasc adevăruri

Nunta

Era primăvară, eram mică, eram la țară. Femeile familiei stăteau în prag. Bunica în pufaică și în kaloși de gumă, înveliți cu niște “materie” ca să nu alunece pe gheața de martie. Mama – într-un fel de impermeabil cafeniu și cizme cafenii – totuși femeie de la oraș. Eu într-un palton verde, triunghiular, cu multe-multe kofte pe dedesubt, broboadă de lână și cușmă de iepure. Ca să nu înghet, se pare, dar totodată nici să nu mai mișc în “vacul veșilor”.

Mâncam toate prăjiței și așteptam nunta.

Nunta, care urma să mi se întiparească în minte pentru toată viața.

Spre deosebire de alte nunți, despre care tot satul știa din timp, iar copiii le așteptau în drum cu o găleată cu apă, aceasta venea fără gălăgie. O tobă și o trompetă, vreo trei rude “îmbracate nu tare” și niște nași bătrâni, deci și fără bani de cheltuit, însoțind tinerii care treceau mohorâți și grăbiți prin glod.

Mireasa plângea sau plânsese. Mirele mergea repede, înainte. Rochia albă, pe care alte fete din sat țineau să o arate pe orice ger sau calamitate, chiar și cu riscul unei boli mai târzii, era ascunsă sub un palton lung și negru. Glodul se prinsese de faldurile de jos, de pantofi, buchetul din mână, păr și coroniță, dar asta nu mai conta.

Pentru că toate erau doar vina ei. Nu fusese o femeie “la locul ei” și iată acum era “groasă”.

Am petrecut-o cu vederea de pe prag. Niciun copil nu ieșise cu apă. Mirele nu aruncase nimanui banuți în drum, soacra nu împărțise nimănui bomboane. Alaiul, care arăta mai degrabă a cortegiu, disparu pe pod ducând cu el tot glodul din lume.

– Dacă n-o avut minte, spuse bunica. Mama tăcuse. Eu încă nu înțelesesem.

Azi însă înțeleg. Înțeleg și mă bucur că pot alege. Putem alege și trebuie să alegem. Depinde doar de noi cât glod ducem în spate.

2,338 total views, 2 views today

Mâncatul din palmă

Oamenii trec diferit peste eșecuri. Sunt sigură că aveți o metodă a voastră, verificată. Și eu am.

Eu merg undeva la verde și hrănesc vietăți din palmă. De obicei sunt vrăbii, furnici, buburuze și vaca-Domnului. Mai ales cele din urmă sunt haioase dacă vin unite. Vacile-Domnului când se iubesc nimeni – doar moartea sau trauma fizică – le poate despărți. Nu ca la oameni. (mai mult…)

1,983 total views, no views today

Mizeriile

La Paris porumbeii sunt numiți “mizerii zburătoare”. Primăria îi vrea repartizați în țări mai calde, localnicii nu-i vor deloc. De ucis totuși nu-i ucide nimeni, pentru că asta ar însemna, înainte de toate, lipsă de toleranță.

Astfel porumbeii se înmulțesc, trăiesc și mor liberi, dar într-o nedragoste totală. Din când în când tematica lor apare în ziarele naționale și în pozele turiștilor romantici. În ambele cazuri – pe planul doi.

Singurii care admit aceste păsări triste sunt cei veniți. Românii, ucrainenii, polonezii… În fiecare săptămână veneticii le cară sacoșe pline cu resturi de pâine și, sub privirile acuzatoare ale francezilor, le hrănesc.

Porumbeii le răspund cum pot: desfăcându-și coada ca niște păuni, ciugulind din palmă, așezându-li-se pe umeri și pe cap, distrându-le copiii.

În acele momente scurte mizeria parcă dispare. Pe iarbă se văd doar guri și mâini care-și caută rostul.

Printre străini.

2,073 total views, no views today

Nevoia de locul trei

Nu știu dacă ați asistat recent la un joc de copii. Mă refer la jocurile de echipă, acelea care pe timpul sovieticilor se încheiau cu un piedestal făcut din trei cutii de carton (la nevoie), pe care încăpeau doar trei persoane din grămada care a jucat. Locul întâi – “otlicinik”, doi –“udarnik” și trei – “principalu’ participarea”.

(mai mult…)

1,941 total views, no views today

Nebunii care fac lumea mai bună

Sunt sigură că și voi aveți măcar unul pe lângă voi. Baiatul straniu sau fata mai altfel. Colegul sau colega cu ciudățenii. Femeia dusă sau bărbatul plecat. Bătrâna care n-are ce face, vecinul care aiurește. Toți cei care nu sunt ca noi, restul. Ci un pic diferiți, așa cumva, mai nebuni.

Ei sunt mereu în altă lume, pe altă planetă. Ei văd ceea ce alții nu văd, vor ceea ce alții nu vor, visează la lucruri atăt de naïve, încât nu ai cum sa nu-i compătimești. (mai mult…)

1,747 total views, no views today

Vechiturile

Azi, in drum spre gradinita, am gasit un televizor, o masina de spălat si o lampa de masa. Nu stiu daca functionau sau nu, caci nu am avut o priza sa le incerc, insa presupun ca mergeau. Au fost scoase in strada pentru ca stapanii, probabil, s-au saturat de ele. Au vrut o schimbare. S-au gandit intr-o dimineata – a doua dupa atentatele din Bruxelles – ca n-ar strica sa-si schimbe televizorul, masina de spalat si, de ce nu, si lampa de masa. Asta din urma, recunosc, m-a emotionat cel mai tare. Statea acolo ca o lalea franta. (mai mult…)

2,220 total views, no views today

Bocetul

Sunt groaznice zilele care încep cu moarte. Când în loc de cafea și vorbăraie îți cauți prietenii ca să te convingi că sunt vii. Când îți suni mama la serviciu, ca să o anunți că ești bine, chiar dacă moartea umblă prin altă țară, însă tanti Maria nu prea știe diferența dintre Belgia și Franța, în schimb știe tot ce se întâmplă pe planetă.

În astfel de zile, după ce te faci dobă de informații, îți dai cu părerea despre una-alta pe Facebook, tragi o înjurătură și apoi tragi și concluzia că doar tu știi ce trebuie făcut în orice situație, ajungi la acea întrebare. (mai mult…)

3,111 total views, no views today

Istoria unei prietenii

Eu despre tata nu scriu. Încă nu. Noi avem acea relație tată-fiică în care lucrurile rămân mereu nespuse. Vorbim, când e cazul, despre lucruri curente. Nu despre lucruri, așa cum ar trebui. De aceea și istoria de astăzi, care este despre el, nu va fi despre el. Ci despre prietenie.

De când îl țin minte pe tata, a existat Ilie. Eu l-am cunoscut pe acest tânăr de mult mort, dintr-o fotografie alb-negru, păstrată într-o carte. O poză care nu trebuia atinsă în timpul curățeniei generale. Sau a mutărilor. Sau a trăitului, în genere. Poza a fost mai întâi nouă, apoi mai veche, acum e gălbejită. Dar este.

Cu această fotografie am concurat eu viața întreagă. Pentru că ea a fost copilul lui tata înaintea mea. Înaintea celor două surori moarte ale mele. Și cred că și după.

Pentru a fi mai bună decât bucata aceea de hârtie am citit multe cărți. Am învățat a scrie. Am învățat să aștept.

Ilie a fost prietenul lui tata. Era din Bucovina. Era poet, ca și tata. Era tânăr, ca și el. Era talentat și principial ca și el. Și român. Restul – se mai putea trece cu vederea. Ultima – nu. Să fii român pe vremea ceea roșie era de “nedorit”.

Ilie a fost ucis. Înjunghiat, se pare, și aruncat pe undeva prin Ucraina. Dar poate nu Ucraina. Dar poate nu ucis. Dar poate a dispărut așa, într-o nebunie tinerească. KGB-ul?

Tata nu și-a mai găsit locul.

A lăsat totul și s-a dus să îi caute trupul. Să îl adune. Să îl îngroape. Își promiseseră unul altuia prietenie până la moarte. Fără a ști că moartea era cea care semnează acest pact al lor.

L-a găsit. Rudele l-au îngropat, l-au bocit și l-au lăsat în pace. Ce puteau face mai mult? Tata însa nu l-a lăsat. I-a adunat toate versurile, manuscrisele, toate fițuicile scrise vreodată și le-a adus acasă. Erau vreo trei mormane de foi. Și, închizându-și propriile manuscrise, versuri și aspirații în cel mai adânc sertar din lume, a aruncat cheia.

De atunci a muncit doar pentru Ilie și pentru cărțile lui. Ani la rând, din salariul de jurnalist, lipsindu-și familia de alte lucruri, a adunat bani ca să “îi scoată” cartea. Neacceptând nici un ajutor de la nimeni. Nici chiar de la rudele lui înstărite. A cules fiecare cuvânt, fiecare notiță la un computer vechi de când lumea, găsit la gunoi, care încă operează cu dischete. A descifrat, a machetat, a născut acea carte iar și iar. Până a apărut.

Tata avea aproape 70 de ani.

Recent a apărut a doua carte a lui Ilie. Tot închegată de tata. De data aceasta, însă, editată nu pe bani proprii. De data aceasta s-a implicat mai multă lume. Căreia eu îi mulțumesc.

Am ținut să povestesc această istorie, în cazul în care cineva se va întreba cum un mort a putut scrie o carte…

Pentru că cineva, care și-a scris modest numele în dosul primei pagini, este încă viu.

Prietenul lui.

(mai mult…)

3,931 total views, no views today

Insula

Era pentru prima dată în viață când aveam în jur o lume atât de bizară. Din toate geamurile hotelului vedeam câte un vulcan. Marea agitată se termina în plaje cu nisip negru și lipicios, ca niște cărbuni zdrobiți de pumni uriași. Pământul era obosit și avea peste tot stânci colțuroase și pietre ieșite. Aveam impresia că această insulă stranie și scorțoasă a fost cândva populată de furnici sau șopârle gigant, sau păianjeni, sau șerpi, sau alte scârboșenii de care eu mă tem și care într-o zi au fost măcelărite de oamenii care, iată, le-au luat locul. Mă simțeam aici în pericol. Un sentiment nou pentru mine sau, mai bine spus, de mult uitat. Afară soarele ardea nervos, deși eram în luna Decembrie, iar pe palmieri și arbuști erau spânzurați sfinți și stele din sticlă – semn că venea Crăciunul. Eram pregătită pentru orice și aproape sigură că la noapte luna va străluci verde, iar aerul va deveni vâscos și ne va lua ostateci pe veci… (mai mult…)

873 total views, no views today