Nevoia de locul trei

Nu știu dacă ați asistat recent la un joc de copii. Mă refer la jocurile de echipă, acelea care pe timpul sovieticilor se încheiau cu un piedestal făcut din trei cutii de carton (la nevoie), pe care încăpeau doar trei persoane din grămada care a jucat. Locul întâi – “otlicinik”, doi –“udarnik” și trei – “principalu’ participarea”.

Azi astfel de jocuri nu mai sunt. Cel puțin școlile occidentale (nu toate, însă din ce în ce mai multe) renunță la ideea de competiție. Eu sunt pentru. Copiii mei sunt mici, nu-mi este clar ce fel de caractere vor avea, de aceea ma bucur ca nu-i va compara nimeni cu Benoit sau Adelaide, care sunt mai buni, mai iuți, mai creativi… Să stea toți în movilița de “suficient de bine”, care deși nu are nimic eroic, nu lasă nici sechele psihologice.

Totuși, să revin la joc.

Cu natura nu te pui în poară. Chiar și așa, fără “instrucție”, unii copii vor să fie mai. Mai buni, mai rapizi, mai puternici. Să simtă, la sfârșit, că au obținut ceva, doar ei, prin proprie muncă, efort, studii. Să simtă în piept acea panglică imaginară, să urce pe acea cutie de carton cu cifra 1, de care nu au auzit niciodată, dar pe care o intuiesc.

Și eu îi înțeleg. Pentru că în viață nu-i ca la școală. Viața, ca o nesimțită, nu a anulat competițiile. Nu a demolat piedestalele. Coase în continuare panglici, făurește (vă mai amintiți cuvântul? :) ) medalii, strocește diplome de onoare. E drept că nu mereu acestea ajung la cei mai buni, dar ele sunt. Fără reguli, dar cu premii. Așa e viața.

Toată această vorbăraie am început-o iată de ce. Ieri Alexandru (5 ani) îi explica Sofiei (3 ani) ce fac pompierii.

– Salvează oamenii din foc. Pompierii nu se tem. Urcă repede-repede pe scară. Primii. Deschid geamul, trag furtunul. Scot pe tanti și pe fetiță. Pompierii sunt puternici. Foarte puternici. They are the winners…

Și eu ascultându-l m-am întrebat: oare cum să explici unui copil modern noțiunea de eroism? Dar pe cea de sacrificiu? Cum să-i spui, de exemplu, că în viață uneori câștigi numai după ce pierzi? Că nu toate medaliile sunt la fel. Că există momente când trebuie să fii ca/cu toți, dar sunt și momente când trebuie să fii primul. Sau ultimul. Chiar și fără piedestal, chiar și fără instrucție.

Că între meseria de avocat și cea de pompier este o diferență, nu în favoarea pompierilor. Sau poate în favoarea lor. Că „salvamarii” merg și ei la serviciu, ca și ticul, însă nu lucrează pe hârtie. Că „servici” nu este unul și același lucru cu „vocație”.

Că unii oameni ard singuri, dar îi salvează pe alții din cluburi de noapte, pur și simplu. Fără competiție.

Și mă mai gândesc că poate ar trebui să schimbăm piedestalele, nu să le demolăm? Sau să rescriem regulile.

1,659 total views, 1 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>