Mirosul

În parcul de lângă casa mea am dat de o floare. Mai bine spus de un miros. L-am mai simţit o dată, demult, însă l-am pierdut complet din viaţă. L-am căutat ani și ani. În toate orașele prin care am trecut. În toate parfumurile pe care le-am cumpărat. Şi astăzi, în timpul unei plimbări banale, l-am regăsit.

Aveam vreo 9 ani și locuiam la Chişinău. Stam în cartierul Botanica, într-o clădire în care părinţii mei erau singurii oameni tineri. Restul aveau peste 50 de ani, ceea ce pentru mine însemna pe atunci culmea bătrâneţii. Într-o sâmbătă s-a întâmplat ceva la Moscova şi mama, corectoare la ziar, a fost chemată de urgenţă la serviciu ca să pregătească “ediţia specială”. Eu, în pripă, am fost lăsată în grijă Bellei Isaakovna – evreica de la etajul 4. Ea era la pensie, văduvă, nu fuma şi, prin urmare, era candidata ideală pentru a i se lăsa un copil în grijă.

-  “Să fii foarte cuminte” – mi-a zis mama, îmbrăcându-mă grabit cu rochia cea cu volane, ținută pentru sărbători. “Ea este o femeie extrem de bogată. Dacă o să te cheme la masă, să mănânci fără grabă. Dacă nu – să nu ceri. Să nu creadă că eşti o flamândă.”

Sfaturile și agitația nervoasă a mamei mi s-au părut foarte stranii. Noi niciodată nu am fost bogați, dar de mâncare am avut mereu mai mult decât trebuie. În plus îmi mai pusese și pantofii cei din lac, pe care nu aveam voie să-i încalț nici prin casă, ca să nu se zgârie. Iar atunci, ziua în amiaza mare…

Bella Isaakovna mi-a deschis uşa şi mi-a zâmbit. M-a invitat înăuntru. A așteptat politicos să mă descalț pe țolicul destinat papucilor și m-a invitat în salon. Şi atunci am înţeles ce înseamnă bogăţie. Bella Isaakovna avea un apartament cu două camere separate. Nu cu trecere, ca majoritatea. În ambele avea televizoare color, care nu erau acoperite cu prosopele. Lângă un pat am observat un cântar. Într-un colț – un patefon. Avea două balcoane acoperite cu mozaică măruntă-măruntă, care forma un romb, cu alt romb înăuntru şi cu alt romb în mijloc. Lustra din salon era enormă, cu horboțeli din sticlă sclipitoare. Ca cele din albumul adus de tata de la Leningrad, cu poze din Ermitaj. Şi covoare. Peste tot covoare. Moi, nevăzute, nemaiîntâlnite în nicio casă de colegi sau rude. Covoare pe care îmi venea să mă tăvălesc, dacă nu era rochia cu volane și, desigur, Bella Isaakovna. Servanta ei era o încântare. Cristal şi iar cristal, farfurioare pictate, bibelouri fine, coniacuri scumpe în sticle pătrate, legate la gât cu fir de aur. Mai avea Bella Isaakovna flori din sticla multicoloră, bufniţe cu ochi de chihlimbar, șerpi cu limbi rubinii.

La prânz m-a chemat totuși la masă. Am băut chefir şi am mâncat găină fiartă. La desert – din frigider a ieşit un tort “Kievskii” (produs in Kiev, n.a), nu unul întreg, dar totuşi… Nu era nicio sărbătoare, iar ea îl avea aşa, printre ouă și crenvurști. Pentru prima dată în viaţă am gustat cafea. Doar un gât, să nu se sperie mama. Suficient însă ca să spun la școală că la noi “se bea cafea”.

După masă şi câteva conversaţii despre şcoală am ieşit cu ea afară. Ne-am plimbat rafinat, exact ca în filmele despre Moscova, singurele la televizor pe atunci. Discutând corect, fără gesturi, pe teme permise. În limba rusă, ca nişte elite. Mă simţeam atât de bine, încât mergeam încet-încet, de frică să nu terminăm prea repede drumul ales de ea. Mă vedeam fată mare, rusoaică, cu rochie cloşată strânsă în talia subţire. Cu pantofi cu toc, care ţocăie pe asfaltul curat. Cu un doctor în ştiinţe moscovit făcându-mi curte. Eu mereu am visat să mă mărit cu un doctor în ştiinţe moscovit…

Spre deosebire de mama şi alte femei pe care le ştiam,  Bella Isaakovna nu a vrut să combine plimbarea noastră cu “trecutul” pe la magazine – după pâine sau varză pentru sarmale. Am băut apă gazoasă de la aparatul din stradă – în paharul adus de ea de acasă. Căci fiecare fetiţă curată trebuie să aibă la ea o batistă şi un pahar pentru apă…

Spre seară, ne-am pornit spre casă. Ziua aproape trecuse, dar încă mai era. Ultimele raze de soare luminau resemnat cartierul nostru. Eu voiam să înțepenesc în acea realitate. Să fiu cu ea, să fiu ea. Şi, deodată, Bella Isaakovna se opri din drum şi făcu un gest straniu. Se apropie de un tufar ascuns după nişte plopi şi mirosi niște flori.

- “Uite, Taniușa!” – îmi zise ea, cu o sclipire în ochi. “Acestea sunt florile “orăşeneşti” (Gorodskie tsvety – n.a). Lumea nu le miroase niciodată, crezând că ele sunt doar aşa, de frumuseţe. Dar nu! Ele au miros, ca orice altă floare vie!”

Nu ştiu de ce mi-am amintit astăzi despre această floare. Despre Bella Isaakovna şi acea zi. Probabil pentru că peste ani, mulţi ani de atunci, acest miros încă îmi mai aminteşte de o plimbare prin Chişinăul meu, cu o femeie extraordinară. Şi încă pentru ceva, foarte contradictoriu.

În acea zi am prins poftă pentru lux, dar şi pentru lucrurile simple, deosebite. Chiar dacă și pe asta urma să o înţeleg mult mai târziu.

644 total views, 1 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>