Mesteacănul

Ieri am dat de un loc cu mesteceni. Nu pot spune că era un crâng sau o poiană, nici măcar o fâșie de pădure. Anume un loc. În mijlocul unui parc,  amenajat special de edilii unui orășel francez, pentru a “înveșnici prietenia dintre oamenii din Franța și cei din Rusia”. Prietenia, se vede, era mai veche, pentru că mestecenii erau bătrâni. Coaja lor nu mai era lucioasă și plină de sevă, ci se jupuia ușor, fâșie după fâșie, de îndată ce o porneai cu unghia. M-am dus lângă un copac și am început să-i adun pielița în pumn, așa cum făceam în copilărie, la Chișinău. Copiii mei, curioși să mă vadă atât de încântată de un copac, au venit lângă mine să mă ajute.

 – Mesteacăn, așa se numește, le-am spus. Copacul mamei.

Mesteacănul a devenit “al meu” printr-o întâmplare didactică. În clasa a patra, la ora de științe naturale, învățătoarea ne-a repartizat câte un copac pe care să-l studiem. Urma mai apoi să scriem un raport științific analizând frunzele, fructele, rezistența acestuia, și, în genere, utilitatea lui. Ne-am dus cu mama să căutăm mesteceni. Nu erau greu de găsit. Mesteacănul pe atunci era un copac popular, ca tot ce venea din Rusia. De aceea era obligatoriu prin parcuri, pe lângă clădirile oficiale, sau alte locuri la vedere. Doar pădurile și Codrii nu știau de regimuri și continuau să crească în liniște stejari și tei, paltini și fagi.

Erau vreo douăzeci de mesteceni acolo unde ne-am dus noi cu mama.  Înalți și tineri, cu frunze de un verde tânăr care, atunci când prindeau razele de soare, deveneau ca niște stropi de argint mișcători. Coaja lor alba cu linii negre fine, era diferită de tot ce văzusem până atunci. M-am așezat imediat pe iarbă ca să fac notițe. “Mesteacănul e un copac foarte frumos, cu frunze foarte frumoase și cu tulpină de hârtie”, am început eu să scriu.

– Nu de hârtie, mi-a spus mama. Așa e coaja lui.

M-am dus imediat și am mai jupuit niște fâșii, pe care i le-am fluturat mamei în fața.

– Hârtie, vezi? Coaja nu e așa. Eu știu cum e coaja…

Mama a zâmbit. Iar eu ca să-i demonstrez clar că am dreptate, am scris cu pixul pe o fâșie de mesteacăn “Mama”. Se scria greu, e drept, dar am izbutit.

– Bravo, Taniușa… E ca o scrisoare…

Am stat acolo până seara. Am studiat mugurii, frunzele, am încercat gustul mesteacănului – rumegând niște lăstari, am măsurat copacul în toate felurile – ca pentru un raport serios. Și în tot acest timp am fost cu mama. O zi întreagă, noi două – prin iarbă, printre copaci, printre glume și povești. Atunci când ne-am pornit spre casă, mama a spus: Iar acum hai să mergem să cumpărăm niște suc de mesteacăn, ca să scriem și despre el în raport.

Mirarea mea nu avea margini – cum adică suc de mesteacăn? Nu mai băusem până atunci suc de copac. Mama însă a avut dreptate. L-am găsit la alimentară, într-un borcan de trei litri: “березовый сок” scria pe el și de atunci aceasta a devenit băutura mea preferată. O cumpăram mereu pe când se vindea ușor pe timpul Uniunii Sovietice. Apoi o perioadă o cumpăram direct din Belarus, prin niște vânzători ambulanți, apoi a dispărut cu totul din viața mea. Așa cum au dispărut și mestecenii – acești copaci frumoși și triști, cu tulpini din hârtie, care mă emoționează de fiecare dată. Pentru că îmi amintesc de mama.

Copiii mei s-au plictisit repede de mesteceni și, urcând pe trotinete, s-au îndreptat spre lac, ca să hrănească rațele. Iar eu nu i-am oprit. Am vrut să scriu “mama” pe o fâșie de tulpină, dar nu aveam niciun pix.

Toate își au timpul lor.

Scris pentru literaturadeazi.ro

1,958 total views, 2 views today

Share Button

Comments (8)

  1. Galia

    Mi-ai amintit şi mie de sucul de mesteacăn… era dulciu, un dulce deosebit pe care şi acum, parcă, îl simt în gură…

    Reply
    1. Tatiana (Post author)

      Am găsit suc de mesteacăn la Paris, într-un magazin rusesc, dar nu mai este la fel gustul…

      Reply
  2. Olga Marinescu

    Citind un articol de pe un alt blog şi vrând să îl apreciez, observai că există mai multe variante de votare, pe care, când am votat povestea depre mesteacănul mamei Tatianei, nu le-am observat. Îmi pare rău dacă, cumva, din neatenţie nu am observat. Intenţia a mea a fost de a vota calificativul superior.

    Reply
    1. Tatiana (Post author)

      Mai multe variante la ce, Olga?

      Reply
      1. Olga Marinescu

        Nu era vorba de o alegere intre Da şi Nu, ci de a alege între Slab, Bun, Foarte bun, Excelent şi, poate, şi altceva.
        P.S. Dacă tot vorbim despre asta, aş vrea să ştiu dacă se poate face ceva, ce nu am observat eu, ca sa fiu atenţionată prin e-mail când apar comentarii noi.

        Reply
        1. Tatiana (Post author)

          Olga, nici eu nu stiam de asa ceva. Important e sa cititi si sa va placa, chiar si fara apreciere:)

          Reply
          1. Olga Marinescu

            Ceea ce spuneţi, eu cred, e, doar, cel mai important. dar, este important, şi pentru autor şi pentru alţii, şi să se ştie cum este apreciat.

  3. Natalia Belîi

    Atît de frumos!!! Vă mulțumesc că existați și că scrieți! Fiecare text e parcă rupt din inimă și e atît de ACASĂ!

    Reply

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>