Limite

Se trezea devreme, încât şi soarele părea surprins. Îşi lua câinele şi se pornea. Mereu pe acelaşi traseu lipsit de imaginație. Cu vântul în față. Cu tălpile umede. În neştire.

Ca un orb ce era.

Bastonul lui fidel răvăşea nisipul de pe plaja umedă şi pe alocuri câte o inimă de om. Era chiar frumos, sau poate ne părea. Era tânăr sau fusese deja? Nevederea lui ne durea pe toți. Însă, într-un fel, nu o vroiam tămăduită. În adâncul sufletelor noastre egoiste de turişti ne plăcea imens să avem orbul nostru pe insulă. Întunericul lui ne înnobila.

Îl priveam cum merge liniştit, purtat de câine. Se opreau din când în când, ca să-şi facă plăceri reciproce. Câinele îl lăsa să se scalde până la genunchi în apa sărată, dând din coadă ca un complice. El îi slăbea lesa ca să-i îngăduie rotocoale cu limba scoasă pe plajă. Rânjeau ambii şi îşi reluau drumul, ca să ajungă la marginea stâncii. Acolo, la un pas de abis, se aşezau amândoi şi priveau în zare. Pescăruşi sidefați le zburau pe alături. Hățişuri de verdeață le țineau de cald.

– Oare la ce s-o fi uitând?, se întreba lumea, privindu-i cum stau nemişcați.

De la localnici am aflat că a orbit la serviciu, într-un oraş din apropiere.  Medic, savant, militar? I-au tot atribuit vieți, încât s-au încurcat cu toții. Într-un final, un lucru era cert: era orb. S-a mutat pe insulă cu un câine. A cumpărat o casă izolată. Nu prea se vedea cu lumea, deşi trăia în văzul ei.

Insula l-a adoptat, ca pe cineva care o înțelege cel mai bine. Care o străbate zilnic cu picioarele, cu sufletul. Care a îndrăgit-o, cum îndrăgeau în această țară rece, doar fiii şi fiicele de regi trecuți: din spuse.

L-am privit zilnic cum atârna pe marginea stâncii fără frică. La limită cu moartea. Din plictiseală, l-am ucis şi l-am salvat de zeci de ori, împingându-l în mare şi prinzându-l, mai apoi, cu un deget.

I-am ghicit povestea. L-am reinventat. Într-un final l-am lăsat.

Zilnic, am învățat de la el că nu marginile ne sperie. Nu limitele.

Ci oamenii şi întâmplările care ne împing spre ele.

1,961 total views, 3 views today

Share Button

Comments (3)

  1. Volontir Dumitru

    Frumoasa fabula!Ceva neobisnuita si infipta in realitatea vietii,care adeseaori este dura.Pentru chiar scurtele bucurii trebuie sa platim cu multe lacrimi.Uneori iti pare ca si viata e un abis,iar cei ce ne inconjoara ne imbrincesc spre el…Sa fie o frica…

    Reply
    1. Tatiana (Post author)

      Ma bucur ca v-a placut, d-nule Volontir! Acolo mai sunt :) Daca v-a placut aceasta, va invit sa cititi si fabulele „Firimituri” si „Risipa”. Toate trei au fost scrise din acelasi loc – o insula din Marea Britanie.

      Reply
  2. Marcela

    Unele scrieri precum fabula asta ma lasa fara cuvinte. Orice comentariu imi pare prost si il sterg. Dar vreau ca autoarul Sa stie cit de bine face sufletelor aceste sclipiri de destine aduse noua cu atita traire

    Reply

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>