Istoria unei prietenii

Eu despre tata nu scriu. Încă nu. Noi avem acea relație tată-fiică în care lucrurile rămân mereu nespuse. Vorbim, când e cazul, despre lucruri curente. Nu despre lucruri, așa cum ar trebui. De aceea și istoria de astăzi, care este despre el, nu va fi despre el. Ci despre prietenie.

De când îl țin minte pe tata, a existat Ilie. Eu l-am cunoscut pe acest tânăr de mult mort, dintr-o fotografie alb-negru, păstrată într-o carte. O poză care nu trebuia atinsă în timpul curățeniei generale. Sau a mutărilor. Sau a trăitului, în genere. Poza a fost mai întâi nouă, apoi mai veche, acum e gălbejită. Dar este.

Cu această fotografie am concurat eu viața întreagă. Pentru că ea a fost copilul lui tata înaintea mea. Înaintea celor două surori moarte ale mele. Și cred că și după.

Pentru a fi mai bună decât bucata aceea de hârtie am citit multe cărți. Am învățat a scrie. Am învățat să aștept.

Ilie a fost prietenul lui tata. Era din Bucovina. Era poet, ca și tata. Era tânăr, ca și el. Era talentat și principial ca și el. Și român. Restul – se mai putea trece cu vederea. Ultima – nu. Să fii român pe vremea ceea roșie era de “nedorit”.

Ilie a fost ucis. Înjunghiat, se pare, și aruncat pe undeva prin Ucraina. Dar poate nu Ucraina. Dar poate nu ucis. Dar poate a dispărut așa, într-o nebunie tinerească. KGB-ul?

Tata nu și-a mai găsit locul.

A lăsat totul și s-a dus să îi caute trupul. Să îl adune. Să îl îngroape. Își promiseseră unul altuia prietenie până la moarte. Fără a ști că moartea era cea care semnează acest pact al lor.

L-a găsit. Rudele l-au îngropat, l-au bocit și l-au lăsat în pace. Ce puteau face mai mult? Tata însa nu l-a lăsat. I-a adunat toate versurile, manuscrisele, toate fițuicile scrise vreodată și le-a adus acasă. Erau vreo trei mormane de foi. Și, închizându-și propriile manuscrise, versuri și aspirații în cel mai adânc sertar din lume, a aruncat cheia.

De atunci a muncit doar pentru Ilie și pentru cărțile lui. Ani la rând, din salariul de jurnalist, lipsindu-și familia de alte lucruri, a adunat bani ca să “îi scoată” cartea. Neacceptând nici un ajutor de la nimeni. Nici chiar de la rudele lui înstărite. A cules fiecare cuvânt, fiecare notiță la un computer vechi de când lumea, găsit la gunoi, care încă operează cu dischete. A descifrat, a machetat, a născut acea carte iar și iar. Până a apărut.

Tata avea aproape 70 de ani.

Recent a apărut a doua carte a lui Ilie. Tot închegată de tata. De data aceasta, însă, editată nu pe bani proprii. De data aceasta s-a implicat mai multă lume. Căreia eu îi mulțumesc.

Am ținut să povestesc această istorie, în cazul în care cineva se va întreba cum un mort a putut scrie o carte…

Pentru că cineva, care și-a scris modest numele în dosul primei pagini, este încă viu.

Prietenul lui.

3,301 total views, 1 views today

Share Button

Comments (5)

  1. Elena G.

    Tatiana, scrii atit de frumos, nu cred ca exista calificative, ele ar fi de prisos…multumim!

    Reply
    1. Tatiana (Post author)

      Multumesc, Elena!

      Reply
  2. Doina

    Cum gasim cartea???

    Reply
  3. Olga Capatina

    Vreau cartea. Unde ô gasesc?

    Reply
  4. Tatiana (Post author)

    Cartea nu mai este.

    Reply

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>