Insula

Era pentru prima dată în viață când aveam în jur o lume atât de bizară. Din toate geamurile hotelului vedeam câte un vulcan. Marea agitată se termina în plaje cu nisip negru și lipicios, ca niște cărbuni zdrobiți de pumni uriași. Pământul era obosit și avea peste tot stânci colțuroase și pietre ieșite. Aveam impresia că această insulă stranie și scorțoasă a fost cândva populată de furnici sau șopârle gigant, sau păianjeni, sau șerpi, sau alte scârboșenii de care eu mă tem și care într-o zi au fost măcelărite de oamenii care, iată, le-au luat locul. Mă simțeam aici în pericol. Un sentiment nou pentru mine sau, mai bine spus, de mult uitat. Afară soarele ardea nervos, deși eram în luna Decembrie, iar pe palmieri și arbuști erau spânzurați sfinți și stele din sticlă – semn că venea Crăciunul. Eram pregătită pentru orice și aproape sigură că la noapte luna va străluci verde, iar aerul va deveni vâscos și ne va lua ostateci pe veci…

O coajă de banană m-a lovit în ceafă, întrerupând astfel scenariul meu SF. Alexandru, fiul meu de patru ani, mi-a spus foarte serios că dacă nu ne mișcăm acum, riscăm să nu ne ajungă înghețată de căpșună și va trebui să mâncăm, ca și ieri, din cea cu gust de litchi. Am tras draperiile, am încuiat ușa și am ieșit din cameră direct în paradis. Afară – lumină, flori și mirosuri inventate de savanți nebuni. Orașe acvatice cu tobogane și tuneluri interminabile. Castele sculptate în fructe. Apă miraculoasă care cumințea copiii și întinerea bătrânii. Nămol fermecat care te scăpa de boli. Am uitat repede ceea ce văzusem mai înainte de la geam. Eram totuși în unul dintre cele mai promovate locuri din lume – pe insula Tenerife, într-un club cu vacanță pre-plătită. Și era greu, pentru un om obișnuit, să inventeze mai multă frumusețe și mai mult bine decât aveam noi aici. Scuturând definitiv din cap șopârlele și paianjenii, m-am concentart pe oameni. Oricum, mai bizare făpturi încă nu au fost inventate…

În primul rând am observat că pe plaja neagră ca o smoală, noi, străinii, păream albi și nefirești. Că resturile de nisip ud, atras de trupurile noastre calde, ne prefăcea și pe noi în vietăți extraterestre. Apoi am observat că gândesc și văd doar prostii, pe când important era cu totul altceva. Și, luându-mi un pahar cu vin roșu ziua în amiaza mare, m-am gândit la Huan.

Huan era bărbatul care căra bagajele și care avea menirea să ne facă pe noi, turiștii, să ne simțim prost că am venit pe insula lui. Huan nu zâmbea, nu tăcea și nu asculta. Deși trăia din bacșișul pe care lumea ar fi trebuit să i-l dea pentru transportarea valizelor, se pare că lui nu-i păsa deloc de bani și făcea tot posibilul să pară cât mai neplăcut.

Prin urmare Huan bani nu câștiga, dar plăcerea pe care o primea din scârbitul veniților, îl ținea sătul. Pe mine m-a enervat când mi-a spus să-mi țin copiii grămadă, căci dacă vor cădea pe podeaua lunecoasă și-și vor sparge capul, hotelul nu-mi va plăti despăgubiri. Că mai văzuse el femei ca mine, care astfel câștigau bani în viață. Unei bătrâne grase i-a spus că e grasă și că a ales bine hotelul, pentru că aici toți se îndoapă pe săturate. Unui bărbat chel cu vreo trei valize i-a spus că putea să nu-și care atâta șampon cu el, că aici se dă pe gratis. Copiilor urâți le spunea că sunt urâți, adulților – de toate. Huan nu era deloc prost. Am observat că împrăștie răutăți nu doar în engleză și spaniolă, dar și în germană și chiar în olandeză. Mi s-a părut atât de nedrept ca un om care vorbește atâtea limbi străine să le folosească doar pentru a jigni. De fapt îmi părea că Huan nici nu este om, ci o reptilă deghizată cu limba bifurcată.

Într-o zi Alexandru a aruncat mingea într-o zonă înterzisă a hotelului. M-am dus să o caut ca să scap de țipetele lui. Am deschis ușa din fier masiv care m-a adus intr-o curte interioară mica și mudară. Câteva zeci de angajați ai hotelului – menajere, chelnerițe, maseuri și barmani, bucătari și grădinari – își fumau acolo țigările și își beau cafelele. Toți erau necăjiți, obosiți, lehămețiți de amabilitățile și zâmbetele cu care erau obligați să ne trateze în fiecare zi. M-au privit cu ură, de parcă i-am intrerupt din rugăciune. Am recunoscut cu greu câteva femei care ne serveau la masă – atât de frumoase și bune în timpul serviciului și atât de crispate și nervoase aici, în intimitatea lor. Grădinarul care îmi dăruise dimineața o floare, ruguma aici tutun și îl scuipa pe jos cu ciudă. Barmanii care râdeau și glumeau mereu aici nici măcar nu zâmbeau, dar înjurau ceva în spaniolă. Pe mine probabil.

Și doar un singur om părea relaxat și împăcat în această curte plină de dezgust. Fuma cu plăcere o țigară, rezemat de un palmier. Huan.

 – Căutați mingea băiatului, nu-i așa?, m-a întrebat. Iat-o aici.

Am plecat de acolo stupefiată. Era ca și cum intrasem pe un tărâm fermecat, care le scotea oamenilor măștile și îi lăsa așa cum sunt în realitate. Nici nu știam ce să cred acum. Că Huan este bun și restul – răi? Că Huan este de fapt singurul care se preface sau, dimpotrivă, singurul adevărat? Și dacă ar fi fost așa, ce aș fi preferat: un om sincer dar rău sau unul prefăcut, dar bun? Simțeam cum insula aceasta mă copleșea, că nimic aici nu era ceea ce pare a fi. Că vulcanii ei copți, ca niște bube subpământene, oamenii schimbători, nisipul negru care ne înconjura, era un loc în care rezistau doar anumite creaturi.

M-am grăbit în paradisul meu plin de cald, bine și culoare, aproape fugind. Decisă să nu mai caut timp de câteva zile, cât durează vacanța, nici un fel de sinceritate. Imediat după mine a ieșit Huan. Se ducea la recepție să întâlnească proaspăt veniții.

Știam deja ce vor crede despre el. Și, în acel moment, am simțit o plăcere stranie. Am simțit că insula nu-mi mai era străină.

568 total views, 1 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>