Ghimpele

Primul ghimpe o rănise suficient de adânc ca să o oprească. Totuși ea a continuat, delirând, să culeagă. Poamă după poamă, rană după rană. În scurt timp degetele ei albe s-au umplut de tăieturi din care, la fiecare mișcare nouă, țâșneau bule mici și roșii ce i se prelingeau în mâneci. Maud zâmbea. Mai aduna câteva fructe înghețate, le privea mulțumită și le arunca în pălărie. Apoi, ca o cățea care își linge rănile, își ștergea mâinile lipicioase de haină, muta pălăria cu piciorul, și ataca un tufar nou.

După poame urmau ciupercile, pe care Maud le alegea așa cum joacă militarii beți “de-a moartea”. Cu cât i se păreau mai otravitoare, cu atât vroia mai multe. Presupusul lor venin o tulbura. Oare cum ar fi să o găsească moartă în casă?

Maud își dorea moartea. La început din tot sufletul și imediat. O moarte care să se întâmple exact când se încheiase totul, când totul devenise, în sfârșit, clar. O moarte care să fi fost replica ei, cea din urmă și care să rămână pe veci, ca un ghimpe, în tot ce urma să se întâmple. Mai târziu, când considerase că scăpă momentul să moară oportun – începu să-și dorească o altfel de moarte. Una care să îi sperie și să îi dezguste într-atât, încăt să nu-și mai poată reveni vreodată. Ca totul, dar totul în viața lor să se împiedice, să se spargă și să se destrame din cauza acelui dezgust pe care îl vor simți, desigur, la vederea cadavrului ei. Apoi, dupa ce vara trecuse, și când într-o seară simțise că nu vrea să mai bea sau să mai plângă – își dori o cu totul altfel de moarte – una care să îi culpabilizeze. Să-i facă să se simtă atât de vinoveți, încât dragostea lor, leproasă și blestemată, să sece și să să stârpească de la sine, sub ochii lor, iar ei să nu mai simtă nimic, niciodată, pentru nimeni și pentru nimic – nici măcar pentru un apus de soare.

Niciuna dintre morțile proiectate de către Maud nu se întâmplase însă, iar acest lucru, care o dezamăgise mai întâi, începuse cumva să-i placă. Dacă nu i-a putut surprinde cu moartea, îi va surprinde cu viața ei, își zise și se mută în pădure, într-o casă de vară a unui pădurar pe care îl cunostea. “Pe o lună – două”, îi spuse, ”până se lasă iarna”, dar rămase.

Mânca poame și ciuperci, usca fructe, devenise expert în capcane. Jupuia iepurii cu atâta îndemânare, încât chiar și vânătorii cu experiență făceau glume pe seama ei. Creștea albini sălbatice, mierea ei era rară și prețioasă. Caprele ei dau lapte gras.

Maud se schimbase. Slăbi și căpătă culoare. Pielea ei devenise mai curată, ochii mai vii, spatele mai drept. Vorbea mai puțin, dar zâmbea mai des. Era ca și cum trupul ei lipsit de orice interes pentru viață, descoperise din nou bucuria de a trăi. Alte motive, alte căi. Dar nu și inima. Inima continua să stea în pieptul ei ca un ghimpe, viu și veninos. Ca să îi amintească.

Maud ridică pălăria cu poame, o cântări în palmă și se opri din cules. Își privi mâinile însângerate, pline de tăieturi și semne și le mai șterse o dată, rapid, de haină.

Își luă durerea și se porni spre casă.

 

1,449 total views, 1 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>