Darul

Zilele trecute am primit un cadou care, elegant fie spus, m-a surprins. Se pare că mi-am făcut-o cu mâna mea când, mai demult, i-am cerut unei rude din Angila ceva “tipic englezesc, greu de stricat și care să poată fi folosit de întreaga familie”. Matușa, căci ei îi spuneam toate acestea, e ușor nebună și e foarte atentă la cuvinte. De asta și îmi place de ea și tot de asta, la aproape 90 de ani, J. arată și se comportă ca o fetișcană.

– Îți va trimite un dicționar, mi-a spus amuzat soțul. E tipul ei de umor.

Darul a venit cu întârziere. Bărbatul care mi l-a livrat era transpirat și un pic iritat. Un dicționar nu ar fi provocat toate acestea, m-am gândit și am semnat pentru colet. Și nici nu cântărește 30 de kilograme, și nici nu are o formă atât de ciudată – bolmojeam deja mai târziu, când despachetam cutia cât o casă.

Înăuntru era un scaun din metal greu. Semăna cu scaunele pe care, pe vremuri, aristocrații urcau să-și aleagă cărți din bibliotecile lor interminabile. Hmm. Nici casă, nici perete, nici cărți întinse pe metri întregi nu avem. E nebună, e clar. Dar nu era scaun.

Copiii, încercând să se cațăre pe el, s-au lovit. Am încercat să-l mut și mi-am învinețit genunchiul. Am cautat în gând un loc pentru el și nu am găsit. Era ca un exponat de muzeu, pierdut în salonul nostru. S-a decis, în unanimitate, că cel mai potrivit loc este subsolul. Acolo va sta până îi vom găsi un rost mai bun.

E nebună! Cum să trimiți un astfel de cadou într-o casă cu copii mici?La ce s-o fi gândit când l-a cumparat? Cel mai bizar cadou pe care l-am primit vreodată…

Cum stăteam așa la masă și periam tema, ne sună mătușa.

– Da, un scaun superb, chiar acum ne uităm la el și ne gândim ce am putea face. Atâtea posibilități…

– Nu e scaun. Ce idee bizară! E o “treaptă”. Din astea se foloseau pe vremea mea, atunci când doamnele urcau într-o trăsură cu cai, ca să nu își murdărească pantofii și ca să rămână grațioase chiar și în noroi. E tipic englezesc, greu de stricat și îl puteți folosi cu toții (chicoteală).

….

– M-am gândit la tine Tatiana și la ziua în care te-am văzut mireasă în Moldova. În rochia ta alba, cu pletele în vânt, la început de viață nouă, ca un drum lung. Mi s-a părut un cadou potrivit. Tu ce crezi?

Mai contează oare? Când știu că în mintea cuiva am rămas așa pe viață. Când știu că cineva m-a văzut atât de frumoasă, cum eu nu m-am simțit niciodată.

 

1,883 total views, 1 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>