Chelnerița

Înainte de a ieși din cameră, Liliana mai privi o dată mormanul de farfurii puse la scurs, cănile aranjate după mărimi și paharele întoarse cu gura-n jos.  Lingurile și furculițele nu intrau în obligațiile ei, de aceea nu se uită în direcția lor. Stinse lumina și încuie ușa. Aerul viu de mare dădu buzna pe scările pe care le urca fără grabă, de parcă voia să reușească să adune din el cât mai mult, să-l stocheze în plămâni și în buzunarele mari ale șorțului de spălătoreasă. După aburii din subsol și mirosul inepuizabil de detergenți, viața de la “suprafață”, oricare ar fi fost, părea bună.

Liliana se uită la ceas și văzu cu mirare că terminase mai devreme. Asta o făcu să se oprească din drum brusc, așa cum te oprești în intersecție, ferindu-te de un șofer grăbit. Însemna că nu trebuia să meargă la restaurant în fugă, ca de obicei, ca toate chelnerițele care mai aveau câte o slujbă în altă parte. Ci putea să se prezinte, ca o doamnăMai ales azi…

Gândul la tura de noapte o făcu să zâmbească. Simțea un fel de bucurie ascunsă, chiar o premoniție. Liliana se amuză de cuvântul “premoniție”, la fel cum se amuzase ceva mai devreme și de “inepuizabil”. Diploma de filolog se făcea simțită. Ce-i drept, aceasta nu o ajutase prea mult în Spania, unde deocamdată spăla vase și servea la masă englezi veniți în vacanță. Dar nici nu o încurcase. Patronilor nu le-a displăcut ideea de a avea o angajată atât de cultă, chiar și în subsol. O femeie care citește între spălatul cănilor și cel al farfuriilor, nu are cum să-ți creeze probleme.

Se făceau opt ani de când venise în Spania. Lăsase în urmă o lume care o cunoștea doar la costum și un titlu de “doamna profesoară” universitară. O viață plină de lecturi, studii, conferințe, lucrări și ședințe pedagogice. Și singurătate. Acea viață nu dispăruse cu totul, desigur. Doar că nu se vedea, așa cum nu se prea vede nici ea. Fără regrete însă, fără regrete… O farfurie murdară sau o cană cu pete de la o cafea prea puternică erau curățate de Liliana cu același zel ca și un text slab. În plus, în opinia ei, spre deosebire de unii autori îngâmfați ale căror texte le mai revizuia uneori – cănile și farfuriile păreau mai recunoscătoare.

În seara aceea însă urma să fie altfel. Știa de la patron că la restaurantul “lor” va veni un grup de oameni mai deosebiți. Niște oameni cu care Liliana se simțea cumva afiliată, nu prin multe, dar măcar prin ceva. Erau scriitori. Englezi, ce-i drept, dar oricum oameni care scriau. Veneau în Spania în fiecare an, ca să se întâlnească la o cină festivă, să schimbe impresii literare, să discute despre una-despre alta. Iar ea, pentru că știa mai multe limbi decât toți angajații localului luați laolaltă, urma să fie chelnerița lor. Și nu doar din aceste motive. În primul rând, desigur, pentru că Liliana era o doamnă. Apoi pentru că fusese văzută citind. Și, într-un final, pentru că se împăca cu tot felul de lume, deci, și cu scriitorii.

Din perspectiva Lilianei seara nu avea cum să nu fie specială. Chiar și printre schimbatul felurilor de mâncare, a înlocuirii tacâmurilor căzute pe sub masă, a comenzilor ”ad-hoc” caracteristice boemei, cu siguranță va lua din discuțiile lor mai mult decât dintr-o cină a unor turiști simpli. În plus, niciodată nu știi cum se întâmplă ca un chelner să intre în vorbă  cu un editor vestit care, după, să zicem, 13 pahare cu vin roșu, poate spune generos: “să-mi dai și mie ultimul tău text”.  Iar ea, ce coincidență, chiar îl avea pe undeva prin geantă!

Liliana se uită la ceas și văzu că, din cauza acestei pauze spontane,  aproape că întârziase la serviciu. Își scoase repede șorțul și se grăbi să urce la etaj. Din fericire, ambele ei slujbe – spălatul vaselor și “chelneria” erau la același patron. “Nu cheltui bani pe drum, iei salariul în același loc – un noroc, nu alta”, îi spuse el la angajare.

Liliana văzu de departe cum la masa rezervată pe numele “Clubul autorilor englezi” se apropie doi bărbați în sacouri. Minele lor sobre, discuția aprinsă, faptul că nu se pleoștiseră pe scaune, ci se așezaseră cu demnitate, o făcură să se simtă bine. Simți în stomac un fel de mișcare – nu, nu fluturi. Niciodată nu-i plăcu această metaforă.

A doua zi vasele păreau mai murdare ca oricând. Cănile fine, transformate în scrumiere, se spălau cu greu. Sosurile pentru pește și carne, ajunse în farfuriile de desert, lăsaseră pete atât de grase, încât pentru prima dată de la începutul slujbei, Liliana a decis să îmbrace mănuși de menaj; bucățile de cașcavaluri slăjite, cochiliile fructelor de mare amestecate cu cojile de fructe exotice  – toate acestea îi provocau greață. Ca și amintirea serii de ieri. Nici nu știa ce o dezgustase mai mult: faptul că toți acei scriitori, veniți în sacouri, iar unii chiar cu papioane, se îmbătaseră într-atât, încât niciunul nu a putut ajunge la taxi singur? Sau lipsa de bun simț cu care se îmbuibaseră cu toții și cerură, ca niște cerșetori disperați, salate cu fructe de mare, pateuri, piept de pui copt cu specii marocane, jamboane, cașcavaluri colorate, ficat, fileuri de varii animale și păsări, costițe rumenite, pește umplut, sosuri pipărate și aromate… Apoi băuturi “tari-tari” și “multe-multe-multe”, cafele și deserturi siropoase, apoi iar alcool. Toate fără ordine, fără măsură, fără grație, ca într-un text penibil de poet începător. Și buzele – acele buze tapițate cu grăsime scurgându-se pe bărbie – care o urmăreau și acum. Acei ochi sticloși, remarcile și gesturile libidinoase – în engleză, ca o scuză, și făcute în dialoguri inventate, ca să pară că nici nu au existat, ca niște jocuri de băieți șmecheri la școală. Toate menite să păstreze niște aparențe față de această chelneriță simplă, care, desigur nu înțelegea nimic, dar totuși, era acolo și putea inventa cine știe ce după. Așa cum fac mai toate chelnerițele, mai peste tot, mai oriunde, fără a face deosebire între niște oameni simpli și proști și niște adevărați intelectuali.

Scris pentru literaturadeazi.ro

 

 

2,575 total views, 2 views today

Share Button

Comment (1)

  1. Mariana

    Cred ca asta ar putea fi o fabula despre asteptari, asteptarile chelneritei. Scriitorii sunt oameni care pot sa fie cum vor ei sa fie in vacanta, si drogati, si beti si au dreptul sa nu fie judecati pentru ca trebuiau sa corespunda visurilor cuiva :)

    Reply

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>