Cerceii

Heloise semăna cu un delfin. Avea fruntea mare și bombată, plesnind de viață. Restul feței – ochii negri, bărbia mică, obrajii trași și urechile stranii – existau doar pentru a purta acest accesoriu regal. Mai multă lume îi spunea că arată ca într-un tablou renascentist, iar Heloise, deși nu îi credea, le zâmbea și îi îndemna să cumpere cercei. Pentru că asta făcea Heloise la o piața dintr-un cartier parizian, în fiecare marți și vineri: vindea cercei.                                  

Lucrurile erau însă mai complexe decât păreau. În primul rând, Heloise nu era vânzătoare, ci creatoare. În al doilea – Heloise nu era talentată, ci doar bolnavă. Iar oamenii veniți la piață după mâncare, observând degetele ei, nu se îndurau să treacă pe alături. Se opreau din drum, o ascultau și îi cumpărau cerceii.

Eu am cunoscut-o pe Heloise într-o vineri, când, cu două sacoșe pline, mă îndreptam spre ieșirea din piață. Înăbușisem deja în gând spanacul și deja eram gata să pun vita în oală, când am auzit în urma mea:

 – Acești cercei vi s-ar potrivi și sunt atât de ieftini!

M-am întors să văd cine mi-a vorbit și atunci am văzut-o pe Heloise. Așa cum stătea pe jumătate ascunsă după tarabă, cu un morman de pește în spate, flancată de stridii și octopuși, cu fruntea ei enormă, lucioasă – părea un delfin într-un delfinariu.  Apoi i-am văzut degetele.

Le ținea pe masă, printre marfa scoasă de vânzare. Erau deformate și noduroase. Unele mai scurte decât altele. Cu unghii aproape inexistente. Încovoiate și roșii. Heloise m-a lăsat să le studiez, prefăcându-se că urmărește pe cineva în depărtare. Se vedea că a trecut prin asta de o mie de ori. Apoi tresări, luă atent de pe masă o pereche de cercei și mi-o flutură în față.

 – Sunt cu perlă. De unde veniți?

Acum era rândul meu să șochez: din Moldova. Ah, nu știți, e ok, nimeni nu știe, ha-ha, da, da, e o țară mica, dar frumoasă, sigur, vă mulțumesc, cerceii? Da… sunt… superbi! Și perla atârnă atât de frumos. Și metalul e delicat, argint, nu? Desigur! Nici nu putea fi altfel, haha, sigur nu aur, ar fi prea scump. Și nu ați vinde în piață. Și da, pentru aur ar trebui investiții, dar nu aveți bani. Cine are? Sigur îi iau. Sigur mai vin. Deja știu unde sunteți.

Am pus cerceii în buzunar, cu gândul că, deși nu îi voi purta niciodată, făceam o faptă bună. Că ajutam o femeie bolnavă să câștige niște bani. Că minciunile mele au fost onorabile. Totuși, cu fiecare pas mă simțeam tot mai prost. Am fost falsă, falsă, falsă. Cu siguranță a observat asta. Oricine ar fi observat. Îmi venea să mă întorc la Heloise și să-i spun în față ce cred despre creațiile ei. Să-i spun că nu i-aș purta cerceii, nici singură prin casă.  Să i-i restitui, dar să-i las banii. Pentru că nu era vorba de bani. Ci de adevăr. De principiu. De ce să încurajez o mediocritate? Îmi era ciudă că am auzit-o atunci când m-a strigat. Că am mers pe partea dreaptă, când și pe stânga era o ieșire. Că i-am văzut degetele. Ha! Cât de simplu ar fi fost dacă nu le vedeam? Pentru ca dacă nu avea degete, îi rămânea doar fruntea. Iar fruntea e altceva, cu totul altceva…

Cerceii au stat acasă, pe un raft cu chei, mult timp. Apoi, într-o zi i-am găsit și i-am studiat. Mi s-a părut straniu că eu, cu degetele mele sănătoase, nu aș putea face așa ceva. Totuși, acei cercei, aveau o idee. Erau o creație. Stângace, simplă, ieftină, dar creație. Heloise, cu fruntea și mâinile ei a gândit-o. A adunat-o. Probabil că și-a chinuit degetele timp de câteva ore că să fixeze perla de fir. Să facă cârligul. Să pună încheietoarea.  Cerceii, fără valoare în sine, aveau un fel de frumusețe. O stângăcie emoționantă. Candoare. Erau ca niște biscuții copți de copii. Ca primele lecții de pian. Ca dansul bătrânilor.

Peste câteva săptămâni m-am dus din nou la acea piață. Am văzut-o pe Heloise de departe. Mi-am făcut drum pe lângă ea, ca să o salut. Mi-am dat părul după urechi, să se vadă cerceii. Heloise s-a bucurat și mi-a spus că-mi stă bine. Mi-a arătat un coș cu legume și niște struguri – aduse de câteva vânzătoare, care au vrut și ele cercei. Mi-a arătat o “comandă specială” de la o doamnă, care a cerut tocmai cinci perechi în formă de frunză. Pentru că sunt “mag-ni-fici! “.  Heloise ar mai fi stat de vorbă, dar avea clienți. Trebuia să le acorde tuturor atenție, mai ales că avea și niște modele noi, iar lumea “chiar era interesată”.

M-am dus liniștită să cumpăr ouă. Cu o stare de bine pe suflet și cu chef de viață, de bine, de tot. Heloise, această tânără cu frunte bombată și degete mutilate, m-a împăcat cu mine însămi. Mi-a dat, la pachet cu cerceii ei infimi, și niște suflet.

 – Și Dumneavoastră  purtați cercei de la Heloise?  –  m-a întrebat zâmbind o femeie cu care făceam coadă la zarzavaturi. Sunt frumoși, nu?

- Chiar sunt.  Și atât de ieftini! – i-am răspuns.

Ne-am înțeles din priviri. Pentru că adevărul are, și el, mai multe forme.

5,292 total views, 1 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>