Povesti de cartier

Sara. Ultima vară.

- Madame, madame… ajutați-mă vă rog… luați astea de pe mine. Eu sunt aici, dedesubt, în dreapta, după copac, sub rufe, sub rufe… ahhh… cum nu vedeți?

Vocea vorbea în șoaptă, eu fiind cam surdă. În bazinul de alături copiii urlau. Un bărbat tundea iarba. Un grup de evrei cânta cântece religioase la un balcon. Și, la urma urmei, era vacanță. Surzenia mea, dar mai ales starea de beție ușoară la ora mesei, indusă de un Mojito, era justificată. Sunetele veneau dintr-o direcție imposibilă. Mai précis de sub un morman de rufe puse la uscat lângă un copac. M-am uitat prin părți. Nu se vedea nimeni, în cazul în care ar fi trebuit, mai târziu, să explic cuiva de ce m-am dus să răscolesc prin lenjerie străină. Mai întâi am văzut un membru, apoi, sub niște fuste și ciorapi, restul. Am tras de picior până când în fața mea a apărut, întinsă pe iarbă, toată femeia. Sara zâmbea victorioasă. (mai mult…)

5,430 total views, 1 views today

Pâinea cu unt

Întinsă pe spatele hipopotamului, Blanche se uita la înger. Acesta se legăna, cu săgeata pusă în arc, ochind când în inimă, când în ochiul ei drept. Îl înjură și roase încă un strat de unt de pe pâine. Ar fi fost bestial să moară lățită pe hipopotam, sub greutatea unui înger căzut. Și ce dacă era din plastic, tot înger era. Cu săgeata în burtă sau în cap, sau în umărul drept… Blanche mai roase niște unt, aruncă coaja rămasă la câine și se ridică. Deschise poarta și întoarse tăblița. (mai mult…)

4,173 total views, 1 views today

Ața

Într-o dimineață m-am trezit că nu am fir de ață în casă. Nu că mi-ar fi trebuit. Dar lipsa cu desăvârșire a aței m-a alarmat, de parcă aș fi epuizat un ultim argument că sunt femeie. Era o nevoie fizică care creștea pe măsură ce nu găseam niciun mosor, la niciun magazin. După vreo oră de umblat, vroiam nu doar un fel de ață. Vroiam și neargă, și albă, și colorată. Vroiam ață simplă, ață de mătase. Pentru cusutul unui nasture sau pentru orice altă situație. Înțelegeam, firește, că îmi lipsește, probabil, nu ața, ci cu totul altceva. Totuși asta era. Nevoia de ață.

(mai mult…)

1,602 total views, 1 views today

Ghimpele

Primul ghimpe o rănise suficient de adânc ca să o oprească. Totuși ea a continuat, delirând, să culeagă. Poamă după poamă, rană după rană. În scurt timp degetele ei albe s-au umplut de tăieturi din care, la fiecare mișcare nouă, țâșneau bule mici și roșii ce i se prelingeau în mâneci. Maud zâmbea. Mai aduna câteva fructe înghețate, le privea mulțumită și le arunca în pălărie. Apoi, ca o cățea care își linge rănile, își ștergea mâinile lipicioase de haină, muta pălăria cu piciorul, și ataca un tufar nou. (mai mult…)

1,488 total views, 1 views today

Licărul

Sunt oameni pe care îi știi de-o viață, dar pe care nu-i cunoști. Îi vezi pe stradă, la petreceri, auzi de la alții ce și pe unde au mai făcut, însă când trebuie să îi descrii nu știi de unde să începi. Pentru că îți dai seama că, așa cum fac orbii când pipăie fața unui om, și tu ai pipăit doar suprafața lor. Așa a fost pentru mine Mihai.

(mai mult…)

1,591 total views, no views today

Povești de cartier: Mărgelele

Hilda și eu ne-am cunoscut acum cinci ani, la ginecolog, când și eu și ea așteptam să naștem primii noștri copii. Eu băiat, ea fată. Eu moldoveancă, ea nemțoaică – la Paris. Ne întâlneam des, la o apă minerală sau la o înghețată, la o salată din fructe, la o omletă cu biscuiți sărați, pentru grețuri, și o singură dată, prin luna a opta, la jumătate de pahar cu vin roșu, ca să sărbătorim ziua ei de naștere și pentru că medicul ne spusese “juma’ de pahar e ok, dar nu ați auzit asta de la mine”. (mai mult…)

1,918 total views, no views today

Povești de cartier: Răzbunarea

Continuau să se răzbune subtil și amabil, cu un fel de noblețe chiar, dar totuși neobosiți, ca un cancer. Peste ani, când împăcarea nu ar mai fi avut sens, iar resemnarea ar fi adus sfârșitul, deveniseră experți în mici torturi.

Se chinuiau zilnic, cu generozitate, căutând mereu noi căi de a-l umili sau întrista pe celălalt. Regretul lor nedeclarat, dar care nu dispăruse niciodată, era singurul lucru care îi mai ținea împreună. Și singurul care fusese adevărat. (mai mult…)

1,287 total views, no views today

Povești de cartier: Jocul

Eu mâncam castane coapte și mă întrebam dacă m-am grăbit. La balconul nostru închiriat, mic și franjurat, erau doar un scaun și o scrumieră.

Ei jucau. Mai întâi primul arunca o bulă de metal, urmărind-o atent până când se oprea. Apoi celălalt. Apoi se împingeau ca doi școlari, râdeau de cel care a pierdut și mergeau să bea o cafea pe colț.

(mai mult…)

1,148 total views, no views today