Sentimentalisme

Cuvântul “curvă” doare. Chiar dacă e spus la nervi sau din răzbunare, în față sau pe la spate. Doare când e spus de bărbați. Dar mai ales doare când e spus de femei. Pentru că atunci când numești o femeie „curvă”, o lovești în ceea ce are ea mai ascuns și mai adevărat. În ceea ce, sincer sau nu prea, de nevoie sau din disperare, pentru bani sau din plăcere pură, zilnic sau doar o singură dată în viață, o femeie dăruie altui om. Și o lovești într-un moment când e slabă, când speră, când visează, când crede că toată lumea e a ei. Când e goală din cap până în picioare. (mai mult…)

15,408 total views, no views today

Zilele trecute am primit un cadou care, elegant fie spus, m-a surprins. Se pare că mi-am făcut-o cu mâna mea când, mai demult, i-am cerut unei rude din Angila ceva “tipic englezesc, greu de stricat și care să poată fi folosit de întreaga familie”. Matușa, căci ei îi spuneam toate acestea, e ușor nebună și e foarte atentă la cuvinte. De asta și îmi place de ea și tot de asta, la aproape 90 de ani, J. arată și se comportă ca o fetișcană.

– Îți va trimite un dicționar, mi-a spus amuzat soțul. E tipul ei de umor.

(mai mult…)

2,163 total views, no views today

Intr-o vara, la bunici, ma amuzam sarind intr-o galeata de pe pragul casei. De doua ori am reusit sa sar exact pe centru, cu ambele picioare, ceea ce m-a facut sa prind la curaj si mai mult. A treia oara insa, mi s-a intamplat ceea ce li se intampla des oamenilor curajosi sau prosti – m-am umplut de sange. Mi-am rupt buza, barbia si nasul. Buza se tinea intr-o ata, nasul era dus pe o parte, barbia era zob. Bunica a refuzat sa ma duca la spitalul din sat, pe motiv ca acolo “o s-o coase si o s-o sluteasca pe veshi”. M-a tinut bocind in brate, mi-a prins buza cu mana si m-a uns cu chisleac, ierburi si alte “babeli” care m-au vindecat. Copiii sunt ca si cainii: isi ling ranile si ele se prind repede.

(mai mult…)

1,713 total views, no views today

Al meu era alungit și moale, cu margini ridicate în formă de covată și căptușit cu o piele de oaie brumărie. Bunicului, pe jumătate paralizat, i-a luat probabil o veșnicie ca să-l meșterească, iar apoi să-l anine între cei doi meri, mai ales că lanțurile de fier pe care se ținea erau grele și, dacă îți prindeau degetele, îți juleau carnea de pe os. (mai mult…)

1,262 total views, no views today

Eu mă tem de câini. Pentru că ei mușcă și pentru că dacă te-a aninat un câine de nas sau de ureche, sau de mână sau de orice altceva – o să-ți rămână semn pe viață și, chiar dacă tu sau altcineva o să îl ucizi mai târziu de ciudă, plângând neomenește și blestemând ora când i-ai dat de mâncare pentru prima dată, oricum semnele colților lui vor rămâne în carnea ta pe veci. Iar tu te vei chinui așa ani în șir și vei urî fiecare oglindă, fiecare obiect care îți prinde reflecția, chiar și o linguriță de desert, chiar și un dop de la o sticlă cu parfum în ziua nunții, chiar și cea mai frumoasă poză a ta, unde tu și semnul tău sunteți înconjurate de copii, de drag, de bine. Pentru că dincolo de durerea și nedreptatea pe care le simți atunci când cineva rupe din tine carne vie și o scuipă ca pe ceva netrebuincios, există un lucru și mai grav, mult mai grav, care în acel moment umple golul din tine – sentimentul că ai pierdut ceva ce nu mai poți întoarce niciodată. Că ai avut încredere în cineva care te-a rupt. Care te-a mușcat atunci când tu te așteptai că te va mângâia. Și, din acea secundă, orice ai avea, orice ți s-ar da în viață, înainte de bucurie, de mândrie, de recunoștință chiar, tu vei simți acest gust amar al pierderii. Gustul trădării. Gustul semnului lăsat de o ființă dragă.

(mai mult…)

4,690 total views, no views today

Sub mâna autoritară a Eudochiei, cartofii nu aveau nicio șansă. Se lăsau pisați până la leșin, apoi înmuiați cu o lingură de ulei, sărați, pipărați, “îndobriți” cu o străchinică cu jumări, ca într-un final să fie trimiși în mijlocul aluatului și să ajungă plăcinte. Plăcintele preferate ale lui Marinaș. E drept că în copilărie Marinaș le mânca atunci când Eudochia le scotea din cuptor – din cuptorul ei de țară – construit de răposatul împreună cu un meșter din alt sat. Bun cuptor, de el i-a fost Eudochiei cel mai greu să se despartă. Când i-a spus meșterul că o astfel de lucrare va costa 300 de ruble, Eudochia deja ridicase mâna în aer, ca să dea cu ea înciudată în jos, ceea ce ar fi însemnat un “nu” ferm. Dar parcă nu putu. Totuși ce este mai de preț pentru o gospodină decât un cuptor bun? În plus, Eudochia se gândi că îl va convinge pe meșter să scadă din preț după ce cuptorul va fi fost construit. Așa cum făcea mai tot timpul, cu toată lumea. (mai mult…)

5,888 total views, no views today

Cu vreo zece ani în urmă, pe când eram reporter de televizune, m-am dus într-o zi să filmez povestea unei profesoare. Avea 95 de ani. Era profesoară de oraş, toată viaţa a fost. Ne-a primit în camera ei mică, într-un bloc sovietic cu patru etaje – hruscovsci le mai spun chișinăuienii – croşetată de jos până sus și mirosind a levănţică. Doamna profesoară era o Doamnă. Ne-a servit cu ceai de plante în căni de faianță, cu şerveţele brodate de mână şi ne-a adus dulceaţă din gutui. Vorbea moale, corect, înfășurată toată într-un şal de Orenburg. Avea niște degete și ochi, care parcă duceau o viață de sine stătătoare. Mi-a arătat multe: diplome, decupări din ziare despre elevii săi, cărţi rare, poze îngălbenite, medalii. (mai mult…)

5,971 total views, 1 views today