Sentimentalisme

Azi, nu mâine

De câte ori vorbesc cu mama, de atâtea ori apare în convorbirea noastră Elena dincasaceadelavale. Elena – care putea fi la fel de bine Maria sau Katea, sau chiar Ion sau Petre – este o femeie care după spusele mamei “putrezește în casă”, pentru că nu are cine o îngriji. Mama știe să aleagă cuvinte dure, care nu mă lasă în pace zile întregi. “Frig de ni se învinețește limba în gură. Cald de ni se scurg măruntaiele. Mâncare care nu-ți umple nici o falcă”. Mama trebuia să se facă poet postmodernist, dar s-a născut prea devreme. Cred că de la ea mi se trage dramatismul utilitar.

Dar, să revin. Elena nu este bătrână, ci doar bolnavă. Și nu este nici singură. Are o fiică plecată peste hotare de câțiva ani, ca să îngrijească (surpriză!) de o bătrână. Și aceea o mamă a cuiva, care ar fi putut putrezi în casă, doar că iată, are noroc de fiica Elenei dincasaceadelavale. Și încă de ceva, despre care vreau să vorbesc azi.

Eu apropourile mamei le înțeleg. Chiar mai bine decât crede ea, pentru că sunt singura ei fiică plecată peste hotare. Pentru ca și mama este bolnavă, așa cum sunt toate femeile din Moldova, care trec de 45 de ani. Pentru că nici eu, la fel ca și multe alte mii de fiice și fii împrăștiați prin “lumea bună”, nu pot zbura prin Skype atunci când ea  se îmbolnăvește și are nevoie de mine. Ar fi simplu și comod să poți freca un spate dureros prin viber. Să întinzi o farfurie cu supă caldă prin mesaj. Să tragi o fugă la farmacie printr-o scrisoare. Poate într-o zi se va putea și asta, dar nu astăzi.

În schimb astăzi se poate face altceva. Mamă, dacă ai ajuns cu cititul până aici, te rog să închizi, pentru că o să bocești. Și oricum, pe toate astea tu le știi. Ți le-am spus nu o singură dată.

Azi se poate face asta:

Se poate merge la medic de tânără, ca să nu aștepți să ajungi la 45 de ani fără dinți, fără matcă, plină de cataracte și miome, cu oasele mâncate de scolioză și cu picioarele deformate de târâtul genților de la piață;

Se poate merge în vacanțe de tânără – cu soțul, cu iubitul, cu o prietenă, singură – la mare, la iaz, la pârău, în pădure, la film, la club, la barul satului, la urma urmei. Fără reparații, fără stroikă, fără mașină schimbată și poduri din ghips. Umblatul prin lume nu adună bani, e drept, dar te face fericită;

Se poate crea un fond de pensii privat (nu e chiar atât de bau-bau cum pare) și se pot pune acolo toate economiile pentru zile negre. Deci: nu sub saltea, nu în borcanele cu murături, nu la cumetri cu procente sau în biznesul Klavei. Nu la copii, care e clar că vă iubesc extrem și așa va fi mereu, dar care uneori mai uită și cheltuie, și apoi e greu;

Se pot “aranja” odraslele în viață și fără bani. Fără datorii. Fără sacrificii umilitoare și chinuitoare. De tineri. Fără diplome cumpărate, fără porci tăiați și duși la rectori de două ori pe an, la examene. Fără mită la profesori și nacealnici, fără apartamente cumpărate în primul an de studenție “casăînvețemaiușor”, fără credit de 100.000 de lei pentru nuntă, fără credit de 100.000 de lei pentru cumetrie, fără cadou mașină unuia, apoi și celuilalt;

Și, într-un final, se pot trimite la muncă peste hotare copiii. Da, da, mai ales că de la 18 ani încolo ei nu mai sunt copii și nu mai au nevoie de țâță. Așa cum nu au nevoie nici de iphone, cocos, kojankă, pristroikă, șubă la casă, all-inclusive în Turcia cu prietenii, mașină și restul. Măcar pe un an, ca să vadă cum se face “mia”. Nu au vrut să învețe, să lucreze. Ei, nu voi.

Desigur că și așa există șansa să ajungeți ca Elena dincasaceadelavale. Dar procentul e mai mic, mult mai mic. Și cel puțin veți ști că ați trăit cum ați vrut. Iar asta nu-i “lucru puțin”.

11,475 total views, no views today

Lecțiile pe care aș vrea să le dezvăț

Când ajungi la 40 de ani înțelegi două lucruri: că nu ai învățat destul sau că ai învățat prea mult. În primul caz mai ai o scăpare, în al doilea – nu prea. Pentru că toate acele ore, prelegeri, examene și seminare, conferințe, simpozioane, retreat-uri și info-notes-uri (puteți continua singuri lista) care s-au stocat în minte ca într-un dulap enorm cu mii de sertare sunt foarte greu de șters sau cel puțin de aerisit. Odată învățat un lucru este greu să-l dezveți. Răul unei informații pe care ai aflat-o, dar de care nu ai nevoie, este mult mai mare decât răul unei informații care te-ar fi interesat, dar pe care ai ratat-o. (mai mult…)

6,380 total views, 1 views today

10 minute de tăcere

De fiecare dată când se produce un nou măcel în Franța sunt la căutare. La Charlie Hebdo m-au sunat vreo sută de oameni, mi-au scris necunoscuți pe Facebook, mama a telefonat pe banii ei. La Bataclan mi-au scris trei prieteni. Am dat niște interviuri. La Nisa nu m-a mai sunat nimeni. Week-end, vacanță, cald. Ai mei au spus că știau că nu suntem plecați din Paris. M-am gândit astăzi la acest lucru și m-am îngrozit. Nu că nu le-ar păsa celor apropiați de mine. Ei pur și simplu s-au obișnuit cu masacrele din Franța. Mai grav e că și noi, cei care trăim aici, ne-am obișnuit. Moartea la Paris este la ea acasă. (mai mult…)

7,156 total views, no views today

Lumânările

Le cunosc de departe. Tunse scurt, căci e mai simplu. În pantaloni, căci se apleacă mereu. Cu geci de blugi pe frig și pe căldură. Cu mâini chinuite, cu unghii inexistente. Cu telefonul mobil în buzunar, ca să-l audă și să-l simtă mereu, în caz de sună copiii. Mâncând grăbit prin metrou, între munci, pâine cu parizer și lapte. Vorbesc rar și încet, căci nu vor probleme. Ascultă, fac, tac. Muncesc pe ore, fiecare oră, în fiecare zi, regretând doar că s-a înventat noaptea. Noaptea nu te ia nimeni la lucru.

(mai mult…)

21,447 total views, no views today

Mizeriile

La Paris porumbeii sunt numiți “mizerii zburătoare”. Primăria îi vrea repartizați în țări mai calde, localnicii nu-i vor deloc. De ucis totuși nu-i ucide nimeni, pentru că asta ar însemna, înainte de toate, lipsă de toleranță.

Astfel porumbeii se înmulțesc, trăiesc și mor liberi, dar într-o nedragoste totală. Din când în când tematica lor apare în ziarele naționale și în pozele turiștilor romantici. În ambele cazuri – pe planul doi.

Singurii care admit aceste păsări triste sunt cei veniți. Românii, ucrainenii, polonezii… În fiecare săptămână veneticii le cară sacoșe pline cu resturi de pâine și, sub privirile acuzatoare ale francezilor, le hrănesc.

Porumbeii le răspund cum pot: desfăcându-și coada ca niște păuni, ciugulind din palmă, așezându-li-se pe umeri și pe cap, distrându-le copiii.

În acele momente scurte mizeria parcă dispare. Pe iarbă se văd doar guri și mâini care-și caută rostul.

Printre străini.

1,789 total views, no views today

Nevoia de locul trei

Nu știu dacă ați asistat recent la un joc de copii. Mă refer la jocurile de echipă, acelea care pe timpul sovieticilor se încheiau cu un piedestal făcut din trei cutii de carton (la nevoie), pe care încăpeau doar trei persoane din grămada care a jucat. Locul întâi – “otlicinik”, doi –“udarnik” și trei – “principalu’ participarea”.

(mai mult…)

1,606 total views, no views today

Nebunii care fac lumea mai bună

Sunt sigură că și voi aveți măcar unul pe lângă voi. Baiatul straniu sau fata mai altfel. Colegul sau colega cu ciudățenii. Femeia dusă sau bărbatul plecat. Bătrâna care n-are ce face, vecinul care aiurește. Toți cei care nu sunt ca noi, restul. Ci un pic diferiți, așa cumva, mai nebuni.

Ei sunt mereu în altă lume, pe altă planetă. Ei văd ceea ce alții nu văd, vor ceea ce alții nu vor, visează la lucruri atăt de naïve, încât nu ai cum sa nu-i compătimești. (mai mult…)

1,370 total views, no views today

Vechiturile

Azi, in drum spre gradinita, am gasit un televizor, o masina de spălat si o lampa de masa. Nu stiu daca functionau sau nu, caci nu am avut o priza sa le incerc, insa presupun ca mergeau. Au fost scoase in strada pentru ca stapanii, probabil, s-au saturat de ele. Au vrut o schimbare. S-au gandit intr-o dimineata – a doua dupa atentatele din Bruxelles – ca n-ar strica sa-si schimbe televizorul, masina de spalat si, de ce nu, si lampa de masa. Asta din urma, recunosc, m-a emotionat cel mai tare. Statea acolo ca o lalea franta. (mai mult…)

1,946 total views, no views today

Bocetul

Sunt groaznice zilele care încep cu moarte. Când în loc de cafea și vorbăraie îți cauți prietenii ca să te convingi că sunt vii. Când îți suni mama la serviciu, ca să o anunți că ești bine, chiar dacă moartea umblă prin altă țară, însă tanti Maria nu prea știe diferența dintre Belgia și Franța, în schimb știe tot ce se întâmplă pe planetă.

În astfel de zile, după ce te faci dobă de informații, îți dai cu părerea despre una-alta pe Facebook, tragi o înjurătură și apoi tragi și concluzia că doar tu știi ce trebuie făcut în orice situație, ajungi la acea întrebare. (mai mult…)

2,636 total views, no views today