Fabule moderne

Noi apariții în edituri braşovene

„Fabule moderne” de Tatiana Țîbuleac (Libris Editorial, Brașov, 2016).

Nu îmi plac volumele pentru femei (în general scrise tot de femei) pentru că, după mine, literatura nu are gen, așa că, mărturisesc, nu am primit cartea Tatianei Țîbuleac cu prea multă încredere. Nu mai țin minte ce a făcut să îmi pară astfel, dar cert este că mă așteptam să mă plictisească groaznic și îmi prevesteam un timp de lectură încărcat de siropuri și de banalități emfatice. Dacă la început, fără prea multă tragere de inimă, oarecum surprins, mi-a părut ca un lichior fin sau ca un vin spumos dulce, ușor-ușor m-a dus cu gândul la coniac și la faptul că e un text foarte bun de pus la cafea. Așa că mi-am zis că nu trebuie grăbit, că nu vreau să scap repede de el, că trebuie să-l porționez și să-l servesc așezat și calm, îndelung, ca pe o marghilomană. Așa am și făcut, și o săptămână, zi de zi, am resimțit, scăpat de orice îndoială, plăcerea acestei cărți subțiri (104 pagini).

(mai mult…)

411 total views, 1 views today

Generația în “kolgotci”

Așa am fost noi, generația în kolgotci. Kolgotcii țineau nu doar de cald. Mai erau frumoși, comozi și rezistenți. O casă de copii creștea, în siguranță, purtând o singură pereche – de obicei de culoare roșie.

Ah, da, noi mâncam omăt și muci. Ne dam cu sania pe burtă din vârful dealului și aveam câte un prăjițel cu untură de porc și vișină în fiecare buzunar. Lingeam, ca proștii, tălpile săniilor, apoi urlam de ne auzeam până în vale.

Ne băteam, umblam cu capul gol și spuneam prostii. Bolile însă ne ocoleau, chiar dacă eram niște mici mizerii ambulante.

Împărțeam totul, până și o înghețată iarna. Și doar mandarinele le țineam pentru noi. Fiecare cu mandarina lui, pentru că are și bunătatea limite.

Și toți aveam bunici. Vii, la țară. Nu trebuia să venim la Crăciun din Italii și Franții ca să îi vedem. Iar ei ne iubeau, noi știm, chiar dacă nu plângeau când intram pe poartă. Ne oropseau punându-ne să rănim zăpada, să târâm lemne de după șură, să sugem oasele rămase după răcituri, să aducem paie pentru purcel. Și călăream porcii, mâncând urechi și cozi. Și ne hlizeam cu dinții noștri nespălați cu pasta de dinți, ci doar cu mere sinapcă și morcovi.

Bio încă nu se inventase, dar erau gighirii și saltisonu’ și cârnații încă necancerigeni. Și fumul, acel fum de țară, care ne-a rămas la toți în oase. Și răciturile, și torturile cu cremă nebătută de mixer, ci doar așa, cu “liungura” de mâna bolnavă a bunicii. Dar cu multe nuci prăjite, și vișini – că astea erau “pidijeaba”. Și perjele umplute cu nuci. Și babele nergre, și jufla, și hrusticii dantelați.

Și nu erau computere și sau wii-uri, nici lego, nici b-boxuri. Cadourile trăiau în capetele noastre, nu pe liste. Păpușile erau ne-barbie, urâte și le cădea parul repede. Dar aveau chiloți, ca orice gospodină.

Brazii erau verzi și mirositori și încă nu-și cunoșteau drepturiule. Se lăsau ușor tăiați, împodobiți și aruncați. Globurile erau prostești și periculoase. Stelele roșii. Îngerii inexitenți. Argintul hidos și magic. Luminițele scurtcircuinde. Băieții erau iepuri, iar fetele – fulgușori. Cu coroane din plastic, dar cât de adevărate!.

Iarna era a noastră și nu ne uita niciodată.

13,389 total views, 2 views today

Dantela

Intrase și umpluse întreg magazinul, ca o pară răscoaptă. Hainele ei pe vremuri colorate – azi șterse. Picioarele ei pe vremuri zvelte – azi fără vlagă. Obrajii cu amintirea pomeților. Gura cu amintirea dinților. Și doar ochii, mari și negri, cu o viață nouă în ei. (mai mult…)

1,912 total views, 2 views today

Hai, Roxana, să mâncăm pandișpan!

Ultima dată când te-am văzut, Roxana, erai moartă de frig și mi-ai adus pandișpan. L-ai scos atentă din ziar, cu degețelele tale osuroase de fetiță anemică, mândră tare că a ajuns întreg de la București. Te uitai la el cu poftă, ca la un festin. Iar eu, o alintătură deprinsă doar cu cremele de pe torturi, nu te-am înțeles că îți era foame. Doar mama a tăcut brusc și a copt pe loc o găină, căci noi aveam mereu găini în congelator, și s-a bucurat tare-tare că ai mâncat tot-tot.

(mai mult…)

12,425 total views, 1 views today

Excursia (I)

Posibilități erau în fiecare vară doar două. “Sau încolo, sau dincolo”, spunea directorul taberei cu aceeași hotărâre cu care și lui, la adunarea de la Pravlenie, i se propusese alegerea. Ar fi putut desigur să asculte măcar de formă sugestiile educatorilor. Existau câteva “idei”. De la Tamara Andreevna, care veșnic avea ceva de spus. De la Iura, care lucrase într-o vară la Artek și de atunci era considerat “expert”. Și, desigur, cum fără, de la Antonina Erofeevna, care deși nu avea nimic de spus și nici nu fusese nicăieri, era pe veci verișoara primarului. Dar pentru că nimic-nimic nu poate însufleți un șef micuț mai mult decât ordinele unui șef mai mare, repetate întocmai în fața propriilor subalterni, rămânea cum stabilise directorul, fără variante: sau încolo, sau dincolo.

(mai mult…)

1,919 total views, 1 views today

Nunta

Era primăvară, eram mică, eram la țară. Femeile familiei stăteau în prag. Bunica în pufaică și în kaloși de gumă, înveliți cu niște “materie” ca să nu alunece pe gheața de martie. Mama – într-un fel de impermeabil cafeniu și cizme cafenii – totuși femeie de la oraș. Eu într-un palton verde, triunghiular, cu multe-multe kofte pe dedesubt, broboadă de lână și cușmă de iepure. Ca să nu înghet, se pare, dar totodată nici să nu mai mișc în “vacul veșilor”.

Mâncam toate prăjiței și așteptam nunta.

Nunta, care urma să mi se întiparească în minte pentru toată viața.

Spre deosebire de alte nunți, despre care tot satul știa din timp, iar copiii le așteptau în drum cu o găleată cu apă, aceasta venea fără gălăgie. O tobă și o trompetă, vreo trei rude “îmbracate nu tare” și niște nași bătrâni, deci și fără bani de cheltuit, însoțind tinerii care treceau mohorâți și grăbiți prin glod.

Mireasa plângea sau plânsese. Mirele mergea repede, înainte. Rochia albă, pe care alte fete din sat țineau să o arate pe orice ger sau calamitate, chiar și cu riscul unei boli mai târzii, era ascunsă sub un palton lung și negru. Glodul se prinsese de faldurile de jos, de pantofi, buchetul din mână, păr și coroniță, dar asta nu mai conta.

Pentru că toate erau doar vina ei. Nu fusese o femeie “la locul ei” și iată acum era “groasă”.

Am petrecut-o cu vederea de pe prag. Niciun copil nu ieșise cu apă. Mirele nu aruncase nimanui banuți în drum, soacra nu împărțise nimănui bomboane. Alaiul, care arăta mai degrabă a cortegiu, disparu pe pod ducând cu el tot glodul din lume.

– Dacă n-o avut minte, spuse bunica. Mama tăcuse. Eu încă nu înțelesesem.

Azi însă înțeleg. Înțeleg și mă bucur că pot alege. Putem alege și trebuie să alegem. Depinde doar de noi cât glod ducem în spate.

2,004 total views, 1 views today

Mâncatul din palmă

Oamenii trec diferit peste eșecuri. Sunt sigură că aveți o metodă a voastră, verificată. Și eu am.

Eu merg undeva la verde și hrănesc vietăți din palmă. De obicei sunt vrăbii, furnici, buburuze și vaca-Domnului. Mai ales cele din urmă sunt haioase dacă vin unite. Vacile-Domnului când se iubesc nimeni – doar moartea sau trauma fizică – le poate despărți. Nu ca la oameni. (mai mult…)

1,742 total views, 1 views today

Cerceii

Heloise semăna cu un delfin. Avea fruntea mare și bombată, plesnind de viață. Restul feței – ochii negri, bărbia mică, obrajii trași și urechile stranii – existau doar pentru a purta acest accesoriu regal. Mai multă lume îi spunea că arată ca într-un tablou renascentist, iar Heloise, deși nu îi credea, le zâmbea și îi îndemna să cumpere cercei. Pentru că asta făcea Heloise la o piața dintr-un cartier parizian, în fiecare marți și vineri: vindea cercei.                                   (mai mult…)

5,292 total views, 1 views today