Cactusul

Cu Fay ne-am cunoscut într-un veceu al unei pensiuni turistice. La coadă erau doar mame cu copii mici, asta fără a pune la socoteală propriile nevoi. Copiii săreau de pe un picior pe altul – după patru, cinci, sau cine mai știe câte pahare cu suc, limonadă sau sirop, distribuite gratuit pe teritoriul hotelului. În bazin începuse activitatea cu un delfin travestit, iar asta făcea ca situația să fie și mai stresantă. Toate progeniturile educate au început a întreba pe rând mamele și mai educate “de ce nu putem face “cacapipi” pe plajă, în cameră, sub gard, în costumul de baie” doar pentru a evada mai repede. Explicațiile adulților păleau în fața argumentelor imbatabile.

Fay intră în veceul nostru incendiar ca o regină de gheață. Înaltă, blondă, perfectă. Cu ochi de un albastru ca marea, păr de aur – clișeul suprem materializat. Ținea de mână o fetiță – la fel de frumoasă, dar și mai rece. Ne-a dat la toți bună ziua și, pe un ton autoritar, ne-a anunțat că trebuie “să ne organizăm mai eficient”. Ea “propunea” ca “pentru a degaja trecerea” fiecare familie să “trimită la veceu câte un copil” prin rotație, astfel încât rândul să se miște mai repede și toate familiile să beneficieze de un pipi rapid.

Eu eram extaziată. Simțeam cum voi povesti această istorie și la masa de Crăciun, și tuturor prietenelor și străinilor, oricui. Era prea halucinant ce se întâmpla. Oricât ar suna de straniu, eu am tăcut. În schimb portugheza cu trei copii din fața mea, nu. Și nici cele două englezoaice. Și cu siguranță nu norvegiana. În fine, Fay a ieșit rapid spunând ceva în olandeză, care nu a interest pe nimeni, în mod deosebit. De atunci am început să o urmăresc.

La plajă Fay lua un capăt de băț și desena un pătrat enorm, în care mai apoi băga un cort, pe mama și pe fiica cea frumoasă. Apoi toată ziua, orice s-ar fi întâmplat, nu depășea limitele trasate pe nisip. Copilul era certat dacă o făcea, mama nu îndrăznea, probabil. Străinii, care ca nesimțiții treceau granița, erau priviți ca niște criminali.

La masă, în rând după mâncare, Fay avea grijă să le ceară bucătarilor să taie carnea într-un anumit fel. Să nu amestece ingredientele salatei. Sa îi aducă lamâie cu coaja de o anumită grosime. Să-i spună de care anume vin a fost pus la robinet. Ridica pe rând tacâmurile în văzul lumii ca să verifice dacă au fost spălate cum trebuie.

La discoteca pentru copii, Fay mergea printre primele și încerca cu zâmbetul pe buze să “aranjeze copiii” în funcție de înălțime, grăsime sau cine știe ce alte prostii din capul ei. Îmi venea să-i dau câte o palmă de cel puțin zece ori pe zi, până când, într-o zi s-a întâmplat ceva.

Distribuitorul de înghețată, pe lângă cele șase arome tradiționale, avea și o secție unde se puteau cumpăra anumite feluri în formă de personaje de poveste. Fiind o pensiune „all-inclusive”, copiii se mulțumeau cu înghețata gratuită. Părinții oricum nu purtau bani cu ei, așa că ar fi fost o prostie să ceară. Și doar fetița lui Fay, a văzut într-o zi acolo o înghețată și a cerut. Fay era pe undeva. În schimb bunica a luat-o de mână și i-a cumpărat bunătatea.

Fay a turbat. A început a striga și a protesta. Drept că în olandeză, dar nu era nevoie de traduceri. Problema nu a fost înghețata, ci faptul că bunica a plătit doi euro. Vacanta era plătită de ea, nu de bunică. Principiul corectitudinii fusese încălcat. Fay s-a ridicat în camera și a adus doi euro. I-a dat banii mamei sale rapid, de parcă îi ardeau mâinile, și de parcă de asta depindea bunăstarea întregului glob. Bătrâna a început să plângă. Fetița a început să plângă. Fay a început să plângă. Într-o tăcere mormântală toate trei și-au luat prosoapele, înghețata, și s-au dus în camera.

Mi s-a facut atăt de milă de ea, încât nu puteam vorbi. Mi se părea că toată ziua, marea, săptămâna noastră se acoperise cu cenușă. Încercam să mă gândesc de ce, cum se întâmplă că oamenii devin astfel? Când corectitudinea lor, această calitate atât de nobilă, se transformă într-un defect. Unde se sfârșește într-un om imparțialitatea și începe despotismul? De ce lipsește din această ecuație compasiunea, tactul? M-am gândit, desigur, și la cealaltă parte a monedei, cu care m-am întâlnit și mai des în viața. La lipsa totală a corectitudinei, care aduce, și ea, situații deplorabile. Totuși, în acea zi, se părea că altceva contează.

Seara, la veceu, trona aceeași dezordine. Sau, mă rog, o ordine mai haotică. Care părea să convină la toți, până la proba contrarie.

 

1,475 total views, 1 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>