Bocetul

Sunt groaznice zilele care încep cu moarte. Când în loc de cafea și vorbăraie îți cauți prietenii ca să te convingi că sunt vii. Când îți suni mama la serviciu, ca să o anunți că ești bine, chiar dacă moartea umblă prin altă țară, însă tanti Maria nu prea știe diferența dintre Belgia și Franța, în schimb știe tot ce se întâmplă pe planetă.

În astfel de zile, după ce te faci dobă de informații, îți dai cu părerea despre una-alta pe Facebook, tragi o înjurătură și apoi tragi și concluzia că doar tu știi ce trebuie făcut în orice situație, ajungi la acea întrebare.

Ce s-ar întâmpla dacă ai muri azi?

Era întrebarea preferată a bunicii, de aceea apărea periodic în discuțiile noastre, dar nu așa, din senin. Mai întâi bunica îmi aducea o bunătate de vreun fel: plăcintă cu vișini cu talpa crăpată sau înghețată topită în borcan de la Bender, sau o rochie nouă cu volane. Apoi, tocmai când îmi era lumea mai dragă, mă întreba.

– Luțka, da cum o să mă bocești tu când o să mă ducă la groapă?

Uram această întrebare a ei, o uram din tot sufletul meu de copil, care pe atunci nu știa că are dreptul de a nu răspunde la întrebări incomode. O uram, pentru că niciodată, dar niciodată, nu am răspuns la ea așa cum trebuie. Așa cum aștepta bunica să răspundă singura ei nepoată, pe care o iubea ca pe ochii din cap.

– Aaaaa, începeam eu a boci cu gura plină. Aaaa…

– Ei, așa nu te mai aude nimeni, se prefăcea bunica supărată. Ce aista e bocet? L-ai auzit ieri pe Vitalic cum bocea?

Vitalic într-adevăr bocea bine. De aceea a lui bunică îl punea să bocească în toate situațiile favorabile: la întâlnirile bunicilor de la poartă, la zile de naștere, la înmormântările altor “babe” din sat. Bunica lui Vitalic era o bunica foarte fericită. Pentru că nepoții ei, trei avea, boceau cel mai bine.

– Vede mâca că nu ți-s dragă, Luțkă hăi…

Iar eu muream de obidă și de rușine, că nu știu cum să o bocesc. Atât de frumos și tare, încât să curgă gârlă spre mine toate bunătățile din lume. Așa cum curgeau spre Vitalic, nepotul-bocitor de aur.

Acum peste ani, când bunica nu mai este, când fac și eu plăcinte cu vișini, când îi cumpăr și eu fiicei mele rochii cu volane, simt cum cresc în mine aceleași întrebări: oare mă iubesc? Oare cât de tare ar plânge după mine?

Simt cum bocetul meu pentru bunica, acel bocet pe care ea l-a vrut pe când eu eram copil și nu știam nimic, s-a copt abia acum. Este gata, este viu, este mereu în mine. Deși tot fără cuvinte.

2,701 total views, 1 views today

Share Button

Comment (1)

  1. Tamara

    Draga Tatiana,imi dai voie sa ma adresez asa,pt ca intr-adevar mi-ai devenit ….draga…
    Sa nu te opresti niciodata din simtit,din trait si retrait….din SCRIS.
    Daca la multe din scrierile tale mi se umpleau ochii cu lacrimi,apoi la aceasta, am inceput de-a dreptul a „boci”…mi.am vazut in forma scrisa gandurile mele ;)
    Multumesc mult.

    Reply

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>