Ața

Într-o dimineață m-am trezit că nu am fir de ață în casă. Nu că mi-ar fi trebuit. Dar lipsa cu desăvârșire a aței m-a alarmat, de parcă aș fi epuizat un ultim argument că sunt femeie. Era o nevoie fizică care creștea pe măsură ce nu găseam niciun mosor, la niciun magazin. După vreo oră de umblat, vroiam nu doar un fel de ață. Vroiam și neargă, și albă, și colorată. Vroiam ață simplă, ață de mătase. Pentru cusutul unui nasture sau pentru orice altă situație. Înțelegeam, firește, că îmi lipsește, probabil, nu ața, ci cu totul altceva. Totuși asta era. Nevoia de ață.

O vânzătoare, intrigată de insistența mea, mi-a spus să mă duc în “cartierul fabricanților”, că acolo voi găsi neapărat. Nu era departe. Am sărit în metrou și în câteva minute am ajuns. Dintr-un capăt în altul strada era plină cu magazine pentru croitorie. Găseai aici și stofe, și nasturi, și fermoare, și pardoseli și ace-andrele-foarfece. Și, desigur, ață. Mi-am umplut o sacoșă cu mosorele și împăcată cu ziua m-am dus să dibui cartierul. Am luat-o pe sub niște pereți, pe ulițe înguste, și tot așa, cu capul mai mult pe sus și picioarele în gropi, am ieșit pe o stradă nouă: Rue Saint Denis.

Era o stradă a prostituatelor. Și mai este, deși pe sfârșite. Pe vremuri, în această zonă numită și Les Halles (piața) străzile din jur se umpleau cu căruțele comercianților care aduceau de vânzare zilnic carne, pește, legume și fructe, flori și mirodenii. Femeile au sesizat imediat că într-un astfel de loc, unde se găsesc din plin bani și bărbați excitați de câștig, poate fi loc și de altceva. Au ieșit în stradă și nu au mai plecat de atunci. Indiferent de regimul politic, de crizele economice din țară, de vremea de afară și de schimbarea locatarilor din împrejurimi, Saint Denis este brodată cu femei care se vând ziua în amiaza mare.

Eram la Paris de doua săptămâni. Încercam să îmi găsesc un rost în acest oraș nou și arogant, imens, dar totuși atât de mic. Mai văzusem până atunci prostituate, mai văzusem străzi, totuși Saint-Denis m-a stupefiat. Prin normalitate acestor femei care păreau să fi reinventat noțiunea de prostituată. În primul rând pentru că timp de 8 ani, de când stau la Paris (și trec destul de des pe acolo) nu am văzut niciodată niciun bărbat să fi mers “mai departe”. În al doilea rând – pentru că toate femeile care continuă să-și aștepte acolo clienții sunt în vârstă. Nu în sensul de 40 de ani. În sensul de 50-60 de ani si mai mult (ca să fiu sinceră până la capăt). Iar în al treilea și cel mai important rând – pentru că majoriatea lor trăiesc în cartier, au soți, iubiți, copii, iar unele chiar sunt bunici care își duc nepoții la școli și grădinițe, înainte de a-și începe serviciul. Lumea le cunoaște, le salută, le opresc ca să le întrebe de o chestie sau alta (sunt cele mai informate în toate domeniile). Nu le judecă.

La început mi-a fost greu să înțeleg cum este posibil ca o meserie atât de controversată să fie acceptată cu ușurință de lumea din jur. Totuși cartierul în cauză este unul destul de boem. Nu este ușor, la prima vedere, să treci nestingherit pe lângă niște femei semi-dezbrăcate, obosite, vulgare (ca să nu ne ascundem dupa deget), care oferă servicii sexuale. Nu este ușor să accepți că, spre deosebire de locatarii altor cartiere, trebuie să le explici copiilor tăi de la 5 ani ce este o prostituată și nu de la 16, să zicem. Să vezi zilnic sâni, picioare, funduri și buze în cantități și poziții care îți displac.

Peste ani însă, după ce am discutat cu mai multă lume (o perioadă chiar am locuit în apropiere) am înțeles că este vorba de solidaritate. Solidaritate cu aceste prostituate care, deși nu au ales cea mai nobilă dintre meserii, au practicat-o toată viața lor pe față, onest, asumându-și toată responsabilitatea. Au plătit taxe, au cumpărat pâine și lapte de la producătorii locali, au mers la piață după fructe și carne, au ieșit la proteste când tot cartierul a simțit că e nevoie, au participat la petreceri stradale, au ajutat bătrâni să traverseze strada, au păzit cărucioarele femeilor care intrau “pe-o secundă”, au ajutat copiii rătăciți, au dat de pomană la cerșetori, au salvat bețivi de la îngheț și au împins scaune cu rotile pe caldarâm.

Nu știu cât le-a mai rămas acestor femei. Nu cred că mult. Din mai multe motive: bătrânețea și legea, care nu mai permite racolatul stradal, așa ca înainte. Cert este că atât cât le-a mai rămas, ele vor practica meseria pe care și-au ales-o, cu demnitate.

În acea zi, când mi-am cumpărat ață pentru o viață nouă într-o țară nouă și când le-am cunoscut pentru prima dată pe femeile din Saint Denis, am înțeles că nimic nu va mai fi la fel. Și că nu trebuie să fie la fel.

1,563 total views, 1 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>