Ascunzișul

Intr-o vara, la bunici, ma amuzam sarind intr-o galeata de pe pragul casei. De doua ori am reusit sa sar exact pe centru, cu ambele picioare, ceea ce m-a facut sa prind la curaj si mai mult. A treia oara insa, mi s-a intamplat ceea ce li se intampla des oamenilor curajosi sau prosti – m-am umplut de sange. Mi-am rupt buza, barbia si nasul. Buza se tinea intr-o ata, nasul era dus pe o parte, barbia era zob. Bunica a refuzat sa ma duca la spitalul din sat, pe motiv ca acolo “o s-o coase si o s-o sluteasca pe veshi”. M-a tinut bocind in brate, mi-a prins buza cu mana si m-a uns cu chisleac, ierburi si alte “babeli” care m-au vindecat. Copiii sunt ca si cainii: isi ling ranile si ele se prind repede.

Ca prin minune, nu mi-au ramas semne. Buza s-a prins, barbia tot. Nasul insa a ramas rupt si deformat. Cu anii si-a mai revenit, dar tot stramb a ramas. La inceput grija mea cea mai mare era directionata spre nemaritatul meu. Apoi spre nereusita in viata. Apoi spre orice – cand nu-mi iesea ceva, sau nu obtineam ce vroiam repede sau deloc. Apoi pur si simplu era acolo, in mintea mea, cand aveam nevoie de un plans rapid sau o alta “jale de serviciu”.

Cand am castigat primii mei bani in viata, pe langa o pereche de blugi, mi-am pus cativa lei deoparte si pentru “operatie”. Un nas nou si drept, cu care sa ma pot fotografia din profil, pe care sa nu trebuiasca sa il ascund involuntar cu mana atunci cand cineva imi spune ca sunt frumoasa, cu care sa fiu si eu in rand cu femeile.

Anii treceau, salariile cresteau, dar operatia nu se facea. Intre timp devenisem prezentatoare de stiri la televiziune, apaream in reviste, lumea ma stia. Maritata inca nu eram, dar atunci cand un barbat imi spunea ca arat bine – il credeam.

Chiar daca aveam nasul deformat.

Apoi nasul mi-a devenit aliat. Daca ma ingrasam cu cateva kilograme, in loc sa ma pun pe slabit, ziceam “ imi fac nasul si apoi slabesc”. Daca imi doream sa fac un lucru sau altul, ziceam “fac asta, imi dreg nasul si atunci”. Sau “daca imi mai fac si nasul, voi incepe o viata noua si voi fi toate deodata: mai buna, mai frumoasa, mai corecta, mai credincioasa, mai, mai.”

M-am maritat cu un om bun, cu nasul deformat. La nunta, se vede in toate pozele. Am nascut copii, tot cu deformatiunea. Am continuat sa lucrez bine si sa fac ce imi place, cu nasul, asa cum este.

Peste ani am inteles un lucru: eu nu am facut acea operatie nu pentru ca nu am putut, ci din frica. Din frica de demascare. Daca as fi avut acel nas perfect, toate celelate imprefectiuni ar fi iesit la iveala intr-o secunda. Nu as mai fi avut nicio ascunzatoare. Nicio scuza. Nicio iertare.

Pentru ca de ascuns ne ascundem in intuneric, nu la lumina.

 

 

1,466 total views, 1 views today

Share Button

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>