Acul

Alexandru, fiul meu de 3 ani, şi-a rupt papucii. De obicei, papucii se descos de tot şi eu îi arunc. Astăzi însă aceştia s-au descusut astfel, încât mai puteau fi reparați. Trebuiau doar prinşi în două locuri. Unui meşter i-ar fi luat cinci minute. Am vrut totuşi să îi cos singură. Ziua predispunea la fapte mari.

M-am dus să caut acul cel țigănesc. Acul pe care îl am de la mama, iar ea – de la mama ei.Acul şi pozele din copilărie – atât mi-am luat când m-am mutat la Paris. Cu pozele e clar. Cu acul – povestea e următoarea.

Am crescut cu acel ac în ochi. Bunica îl ţinea la icoană. La modul direct. Înfipt în cel mai înalt loc din casă, pe un păretar, ca nu cumva să îl iau eu şi să îl pierd. Peste o palmă erau icoana şi candela.

Acel ac nu prea se folosea la cusut. Stătea acolo de ţinut minte. Uneori îmi părea că toată viaţa şi forţa bunicii erau concentrate în el. Şi că dacă ar fi dispărut acul, s-ar fi pierdut şi ea.

Acul era lung şi gros, cu o ureche lată, prin care trebuia să încapă orice. Chiar şi un destin de om.

Când în iulie ’49 au venit comuniştii să îmi deporteze bunicii în Siberia, soldaţii au fost umani. Le-au dat 10 minute ca să-şi ia cele mai importante lucruri din casă. O icoană, nişte bani şi acul – a luat bunica.

– Unde te duci tu, bani şi icoană nu-ţi trebuie, i-a zis omul legii. Acul poţi să ţi-l iei…

În Siberia acul şi-a găsit rostul. Pentru că, mergând la moarte, nimeni nu a avut atâta minte să-şi ia ac, al ei a ajuns nespus de întrebat. Deportaţii îl cereau pentru tot felul de lucruri.

Pentru cusut haine din cârpe, ca să-şi încălzească copiii învineţiţi de plâns şi frig.

Pentru născocit opinci cu talpa groasă, din coji de copac.

Pentru scos ţepuşe de sub unghiile roase până la sânge de tăiatul pădurilor interminabile.

Pentru făcut găuri în curele, care trebuiau strâmtate lună de lună.

În Siberia acul a trăit 7 ani. Apoi s-a întors acasă, în Moldova, la pieptul bunicii. Ca un copil. Ca o inimă exterioară. Şi a început o viaţă nouă.

A cusut cămăşi şi ii, rochii şi bundițe din materiale întregi. Nu din cârpe.

A înşirat fructe dulci, coapte de soarele drag, pe kilometri de aţă.

A pus cercei primei şi unicei nepoate, născută în libertate.

Apoi s-a retras. Mai întâi pe peretele stăpânei sale. Apoi pe cel al mamei. Iar acum în cutia mea, la Paris.

Nu am mai cusut papucii. Îi voi duce la meşter.

5,214 total views, 2 views today

Share Button

Comments (9)

  1. 13gr of Opyum

    Emotionant pana la lacrimi. Cu o zi inainte de a da peste acest articol privisem documentarul „Golgota Basarabiei”… Scrii foarte frumos.

    Reply
  2. Luminita

    Mi-ai rascolit sufletul, Tatiana..

    Reply
  3. Elena

    Sunt indragostita de stilul tau, esti o scriitoare senzationala si ai un umor subtil extraordinar :)

    Reply
    1. Tatiana (Post author)

      Multumesc, Elena. Mai am pana la scriitoare, dar ma bucur ca apreciezi umorul si stilul :)

      Reply
  4. Victoria

    imi place mult, mult cum scrii si ce scrii. Merci

    Reply
    1. Tatiana (Post author)

      Si tie multumesc :)

      Reply
  5. Natalia

    Nemaipomenit de frumos!in câteva rânduri scrise am regăsit istoria noastră (despre deport,despre credința noastră si la final despre emigrare).

    Reply
  6. Lucia

    Extraordinar de frumos spus… Cei din Moldova, cred ça mai toti avem ô bunica care à fost deportata.

    Reply
  7. Silvia

    iac-asa Tatiana ma face sa pling de dimineata…foarte frumos scrii, profund… si de fiecare data ma gindesc la bunica mea care la fel a fost deportata in 49, iar tatal meu avea doar 3 ani… Doamne, ce destine…

    Reply

Lasă un commentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>