Monthly Archive: martie 2016

Vechiturile

Azi, in drum spre gradinita, am gasit un televizor, o masina de spălat si o lampa de masa. Nu stiu daca functionau sau nu, caci nu am avut o priza sa le incerc, insa presupun ca mergeau. Au fost scoase in strada pentru ca stapanii, probabil, s-au saturat de ele. Au vrut o schimbare. S-au gandit intr-o dimineata – a doua dupa atentatele din Bruxelles – ca n-ar strica sa-si schimbe televizorul, masina de spalat si, de ce nu, si lampa de masa. Asta din urma, recunosc, m-a emotionat cel mai tare. Statea acolo ca o lalea franta. (mai mult…)

1,946 total views, no views today

Bocetul

Sunt groaznice zilele care încep cu moarte. Când în loc de cafea și vorbăraie îți cauți prietenii ca să te convingi că sunt vii. Când îți suni mama la serviciu, ca să o anunți că ești bine, chiar dacă moartea umblă prin altă țară, însă tanti Maria nu prea știe diferența dintre Belgia și Franța, în schimb știe tot ce se întâmplă pe planetă.

În astfel de zile, după ce te faci dobă de informații, îți dai cu părerea despre una-alta pe Facebook, tragi o înjurătură și apoi tragi și concluzia că doar tu știi ce trebuie făcut în orice situație, ajungi la acea întrebare. (mai mult…)

2,636 total views, no views today

Istoria unei prietenii

Eu despre tata nu scriu. Încă nu. Noi avem acea relație tată-fiică în care lucrurile rămân mereu nespuse. Vorbim, când e cazul, despre lucruri curente. Nu despre lucruri, așa cum ar trebui. De aceea și istoria de astăzi, care este despre el, nu va fi despre el. Ci despre prietenie.

De când îl țin minte pe tata, a existat Ilie. Eu l-am cunoscut pe acest tânăr de mult mort, dintr-o fotografie alb-negru, păstrată într-o carte. O poză care nu trebuia atinsă în timpul curățeniei generale. Sau a mutărilor. Sau a trăitului, în genere. Poza a fost mai întâi nouă, apoi mai veche, acum e gălbejită. Dar este.

Cu această fotografie am concurat eu viața întreagă. Pentru că ea a fost copilul lui tata înaintea mea. Înaintea celor două surori moarte ale mele. Și cred că și după.

Pentru a fi mai bună decât bucata aceea de hârtie am citit multe cărți. Am învățat a scrie. Am învățat să aștept.

Ilie a fost prietenul lui tata. Era din Bucovina. Era poet, ca și tata. Era tânăr, ca și el. Era talentat și principial ca și el. Și român. Restul – se mai putea trece cu vederea. Ultima – nu. Să fii român pe vremea ceea roșie era de “nedorit”.

Ilie a fost ucis. Înjunghiat, se pare, și aruncat pe undeva prin Ucraina. Dar poate nu Ucraina. Dar poate nu ucis. Dar poate a dispărut așa, într-o nebunie tinerească. KGB-ul?

Tata nu și-a mai găsit locul.

A lăsat totul și s-a dus să îi caute trupul. Să îl adune. Să îl îngroape. Își promiseseră unul altuia prietenie până la moarte. Fără a ști că moartea era cea care semnează acest pact al lor.

L-a găsit. Rudele l-au îngropat, l-au bocit și l-au lăsat în pace. Ce puteau face mai mult? Tata însa nu l-a lăsat. I-a adunat toate versurile, manuscrisele, toate fițuicile scrise vreodată și le-a adus acasă. Erau vreo trei mormane de foi. Și, închizându-și propriile manuscrise, versuri și aspirații în cel mai adânc sertar din lume, a aruncat cheia.

De atunci a muncit doar pentru Ilie și pentru cărțile lui. Ani la rând, din salariul de jurnalist, lipsindu-și familia de alte lucruri, a adunat bani ca să “îi scoată” cartea. Neacceptând nici un ajutor de la nimeni. Nici chiar de la rudele lui înstărite. A cules fiecare cuvânt, fiecare notiță la un computer vechi de când lumea, găsit la gunoi, care încă operează cu dischete. A descifrat, a machetat, a născut acea carte iar și iar. Până a apărut.

Tata avea aproape 70 de ani.

Recent a apărut a doua carte a lui Ilie. Tot închegată de tata. De data aceasta, însă, editată nu pe bani proprii. De data aceasta s-a implicat mai multă lume. Căreia eu îi mulțumesc.

Am ținut să povestesc această istorie, în cazul în care cineva se va întreba cum un mort a putut scrie o carte…

Pentru că cineva, care și-a scris modest numele în dosul primei pagini, este încă viu.

Prietenul lui.

(mai mult…)

3,300 total views, no views today

Insula

Era pentru prima dată în viață când aveam în jur o lume atât de bizară. Din toate geamurile hotelului vedeam câte un vulcan. Marea agitată se termina în plaje cu nisip negru și lipicios, ca niște cărbuni zdrobiți de pumni uriași. Pământul era obosit și avea peste tot stânci colțuroase și pietre ieșite. Aveam impresia că această insulă stranie și scorțoasă a fost cândva populată de furnici sau șopârle gigant, sau păianjeni, sau șerpi, sau alte scârboșenii de care eu mă tem și care într-o zi au fost măcelărite de oamenii care, iată, le-au luat locul. Mă simțeam aici în pericol. Un sentiment nou pentru mine sau, mai bine spus, de mult uitat. Afară soarele ardea nervos, deși eram în luna Decembrie, iar pe palmieri și arbuști erau spânzurați sfinți și stele din sticlă – semn că venea Crăciunul. Eram pregătită pentru orice și aproape sigură că la noapte luna va străluci verde, iar aerul va deveni vâscos și ne va lua ostateci pe veci… (mai mult…)

519 total views, no views today

Mirosul

În parcul de lângă casa mea am dat de o floare. Mai bine spus de un miros. L-am mai simţit o dată, demult, însă l-am pierdut complet din viaţă. L-am căutat ani și ani. În toate orașele prin care am trecut. În toate parfumurile pe care le-am cumpărat. Şi astăzi, în timpul unei plimbări banale, l-am regăsit. (mai mult…)

597 total views, 1 views today