Monthly Archive: februarie 2015

Povești de cartier: Defectul

Zilele trecute mi-am cumpărat de la un magazin din cartier un lucru defect. Nu era nici vina mea, nici a lor, ci a producătorului – ceea ce în Franța înseamnă că marfa va fi primită înapoi imediat, cu scuze, fără a-l pune pe cumpărător în situația prostească de a explica de ce a fost căscat și a luat acasă “defectuozitatea”. M-am dus calmă la magazin și pentru că erau reduceri mari, am decis să mai iau câte ceva și să mă lămuresc cu toate la sfârșit. Cum mergeam printre rândurile cu lenjerie, deodată simt cum cineva mă apucă de picior și mă trage la pământ. Apoi un tânăr cu un sutien la gât începe a râde isteric la mine, de mine, de el, de situație.

(mai mult…)

6,523 total views, no views today

Resturile

Femeia din față mergea greu, împiedicându-se la fiecare al doilea pas. Trenciul și pălăria ei demodate, dar aproape noi, pantofii cu un toc prea înalt pentru acel miez de zi, eșarfa în culori pe care le mai țineau minte doar revistele de modă trecute – toate sugerau un singur lucru: resturile unei vieți bune, dar duse.

Poșeta, asortată cu pantofii, era  prea asortată. O etichetă uitată pe cureaua roasă o trăda pe noua stăpână că a fost cumpărată recent, în grabă, ca pentru un eveniment extrem de important. Atât de important încât nu tolera o apariție fără pantofi și poșetă. Și, pentru că era marți, amiază, și nicio sărbătoare – toate acestea deveneau clare. Era sigur, absolut sigur, încotro se îndrepta femeia. (mai mult…)

3,020 total views, no views today

Povești de cartier: (Luna)Parcul

- Alo… tu ești, Tani?

– Alo, cu cine vorbesc?

– Chiar că tu ești…Te-am găsit, vrasăzică… Nici nu-mi vine a crede că te-am găsit. Eu îs Maricica… De la Botanica… Malvina, ce chiar nu ții minte deloc?

Ne-am înțeles să ne întâlnim peste o oră în parcul de lânga casa mea. I-am zis ca sunt foarte ocupată, că sunt cu fata și că, în genere, nu prea am timp. Ea nu a cerut nici mai mult timp, nici alt loc. Nu a cerut nimic, așa cum nu cerea nimic nici în copilărie. Maricica era o fată pe care o cunoscusem pe când aveam vreo 7 ani. Locuia doar cu mama sa în una din “hruscovcile” de la Botanica. Chiar și pe acele timpuri când toți eram egali, se vedea ca Maricica era săracă. (mai mult…)

4,437 total views, no views today

Mesteacănul

Ieri am dat de un loc cu mesteceni. Nu pot spune că era un crâng sau o poiană, nici măcar o fâșie de pădure. Anume un loc. În mijlocul unui parc,  amenajat special de edilii unui orășel francez, pentru a “înveșnici prietenia dintre oamenii din Franța și cei din Rusia”. Prietenia, se vede, era mai veche, pentru că mestecenii erau bătrâni. Coaja lor nu mai era lucioasă și plină de sevă, ci se jupuia ușor, fâșie după fâșie, de îndată ce o porneai cu unghia. M-am dus lângă un copac și am început să-i adun pielița în pumn, așa cum făceam în copilărie, la Chișinău. Copiii mei, curioși să mă vadă atât de încântată de un copac, au venit lângă mine să mă ajute.

(mai mult…)

1,901 total views, no views today

Nemuritoarele

O prietenă a postat astăzi o fotografie cu imortele. O mână de flori lângă volanul mașinii. Am închis postarea, însă florile au rămas.  Și au umplut camera friguroasă cu foșnetul lor de hârtie.

Ultima data am cules imortele când aveam 15 ani, în Moldova. Nu mai eram mică, dar nici în serios nu mă lua nimeni. Dealurile bunicilor, pe care le alergam din suflet cu alte trei fete din mahala, încă mă atrăgeau. Știam însă că acest dor de larg e pe sfârșite. Simțeam – când mă împleteam dimineața și când treceam prin fața băieților – că vreau să fiu oprită. Că vreau să port rochii mai jos de genunchi și cercei cu cârlig. Să fiu și eu fluierată pe drum.

(mai mult…)

9,179 total views, no views today

Amorțeala

Haimi îngheța. Nici mașina nouă a soțului, nici paltonul cu guler de chinchilla, nici mănușile din piele fină cu căptușeală nu o puteau elibera de frigul care o urmărea peste tot în această țară, nouă și ea. Ed o privi nemulțumit cum tremură pe scaunul din dreapta și-i zise aspru că iar s-a pornit dezbrăcată și colorată. Că aici nu e India. Că e timpul să se obișnuiască cu noua viață. Cu noul statut.

(mai mult…)

2,112 total views, no views today

Povești de cartier: Visul

Zenea are pielea albă-albă, presărată cu pistrui roșcați. Pistruii însă nu se îmbulzesc pe față așa, aiurea, ci formează un fluture cu aripi larg desfăcute. Aripa de pe obrazul stâng e mai lungă, iar pe nas pistruii în genere au renunțat la orice bun simț și s-au inmulțit într-atât, încât l-au colorat în întregime. Și acum nasul Zenei e roșcat. Pentru că e femeie în toată legea și nu o fetișcană oarecare, subiectul cu pistruii – Zenei nu-i place.

– Mare frumusețe…, zice ea cu necaz, dacă cineva îndrăznește să-i spună că pistruii sunt la modă. Poate când ești tânără o fi plăcând cuiva, dar când ești babă, ești pistruiată și atât. (mai mult…)

1,427 total views, 1 views today

Povești de cartier: Ciocolata

Astăzi lumea din cartier vroia pâine. Nu doar pâine se vede, pentru că nu ne mișcam deloc, iar din urma mea coada la bulangerie creștea și creștea. Brutarul era fericit și îndesa cu plăcere în papornițele oamenilor croissanturi și pain-aux-raisins-uri, și eclere zemoase, și tarte cronțăitoare. Agitația îl făcu să pară și mai rumen, iar succesul aluatului și mai vorbăreț. Bulangeria este singurul loc unde francezii fac coadă cu mândrie și cu stoicism. Anume la bulangerie lumea uită de poziția socială, de vârstă, de venituri și se înfrățește cumva prin intermediul acestei pofte de pâine.

(mai mult…)

1,937 total views, no views today