10 minute de tăcere

De fiecare dată când se produce un nou măcel în Franța sunt la căutare. La Charlie Hebdo m-au sunat vreo sută de oameni, mi-au scris necunoscuți pe Facebook, mama a telefonat pe banii ei. La Bataclan mi-au scris trei prieteni. Am dat niște interviuri. La Nisa nu m-a mai sunat nimeni. Week-end, vacanță, cald. Ai mei au spus că știau că nu suntem plecați din Paris. M-am gândit astăzi la acest lucru și m-am îngrozit. Nu că nu le-ar păsa celor apropiați de mine. Ei pur și simplu s-au obișnuit cu masacrele din Franța. Mai grav e că și noi, cei care trăim aici, ne-am obișnuit. Moartea la Paris este la ea acasă.

Nu ne mai bucurăm că trăim, ne bucurăm că încă mai trăim. “Joie de vivre”- ul francezilor, proverbial, roz, rafinat, care a atras secole întregi sute de mii de emigranți și milioane de turiști, a căpătat brusc alt sens. Unul amar. În(văl)uit în durere și sânge.

Cum a pătruns moartea în Franța? Cum a ajuns să bântuie ziua în amiaza mare pe drumurile acestei țări superbe și pașnice, creată pentru plăceri și dragoste? Cine a adus-o, cine o hrănește și o îndoapă cu carne proaspătă? Aceste întrebări dor și sunt incomode. De aceea francezii și le pun pe ascuns, acasă, așteptând să și le pună și cei care sunt plătiți pentru asta: politicienii.

Pânâ acum politicienii tac. Dar ar trebui să vorbească. Bâlbâielile lor despre solidaritate, putere, curaj transmise a doua zi de posturile TV și de presa scrisă – nu mai sunt suficiente. Pentru că solidaritatea, puterea, curajul oamenilor simpli sunt pe sfârșite. Astăzi Franța își va îngropa morții de la Nisa – oameni care sărbătoreau frumos frumusețea acestei țări. Printre ei și 20 de copii care niciodată nu vor mai putea sărbători nimic. Singurele lor sărbători vor fi mesele de pomenire.

Tot astăzi francezii vor ține minute de reculegere, timp în care țara are șansa să fie, din nou, unită. Țara însă este epuizată. Țara vrea să plângă, să lovească, să se răzbune. Țara se umple de sicrie.

În polemicile mele cu prietenii din afara Europei, cel mai des mă cert la tema musulmanilor. Mulți dintre ei consideră că anume din cauza musulmanilor în parte și a arabilor în genere, se întâmplă ceea ce se întâmplă. Și că Franța ar trebui să-și curețe populația pe criterii etnice și religioase. Pot spune doar atât: e ușor să aduci moarte cuiva, doar apasând tasta unui computer. Daca ar exista butonul “kill” în loc de “like” moldovenii s-ar fi ucis între ei demult.

Ucisul în realitate este ceva mai anevoios. Căci dacă mâine ar începe cineva să ucidă “ne-europenii nedoriți” ai Franței, o parte din oameni ar muri de arme, iar alta de durere. Pentru că în fiecare familie există un ne-european: un soț, o soție, un bunic, o mătușă, un copil adoptat, un străin ajuns de-al casei. Apoi există viața din afara familiei – acea viață frumoasă, normală, care place atât de mult străinilor. Iar această viață comunitară nu este construită doar de populația băștinașă. Pentru că pâinea ți-o vinde Helene, dar carnea ți-o pune în coș Luis, cafeaua – Hakaan, legumele Agneshka. Casa ți-o repară Marek, că-i mai ieftin, iar hainele ți le calcă Elvira, că e mai repede. Toți acești oameni sunt emigranți, care dintr-un motiv sau altul au ales Franța să le fie casă. Și au mai ales să respecte legile acestei țări. Și să trăiască potrivit legilor acestei țări.

Altceva este că unii oamenii ajunși în această țară vin cu legile lor. Vin cu țara lor pe care vor să o altoiască pe țara altora și-i sug seva, până când țara-gazdă nu rezistă și începe a se usca. Iar asta nu este vina oamenilor. Nici a celor care vin, nici a celor care îi primesc. Ci a politicienilor, care deși plătiți să gândească pentru o țară întreagă, gândesc doar pe patru ani. Gândesc doar pentru mizeria lor de fotoliu și de partid. Acei politicieni cărora le pasă doar de cum apar în statistici. Care trăiesc în statistici și valorează doar cât niște cifre și virgule.

Și în timp ce oamenii se gândesc deja la următorul atentat, inevitabil, “numai să nu fie în orașul nostru, în metroul nostru, în cartierul nostru”, politicienii se gândesc ca niște amfibii ce sunt “numai să nu fie în mandatul nostru”. Pentru că morțile nu dau bine la CV.

Și iar ajungem la arabi și la musulmani. Sunt oare ei problema? Problema adevărată, cea care trebuie rezolvată? Sau sunt doar acoperirea perfecta pentru ploșnițele de politicieni? De ce nu au fost arabii problema timp de 50 de ani, în care generații întregi de arabi musulmani au emigrat în Franța, și-au deschis afaceri, au întemeiat familii, au devenit membri valoroși ai societății? Veți spune că aceia erau altfel de arabi decât cei care vin azi. Poate. Dar și noi suntem altfel decât au fost bunicii noștri, iar asta nu ne face mai puțin oameni. Și apoi, dacă ar fi acum inițiată o campanie de “curățare”, cine ar fi indicat să o conducă? Cum ar trebui să se facă separarea oamenilor buni de cei “nebuni”. Cine ar trebui lăsat și cine ar trebui trimis acasă? Cine va fi considerat emigrant, cine băștinaș?

Scriu aceste rânduri și mă gândesc că exact așa (se) întreba cineva înainte de a porni deportările în Siberia, pogromurile evreiești, uciderea în masă a homosexualilor și a altor persoane nedorite. Se pare că atunci se găsiseră doritori. Prea mulți chiar.

Orice tragedie de proporții are la bază un plan bun, care nu a mers cum trebuie.

Deși, uneori, un plan prost e mai bun decât niciunul. Iar Franța nu are astăzi niciun plan. Doar frică în așteptare.

7,378 total views, 3 views today

Share Button

Comment (1)

  1. Bianca

    Cu parere de rau si oricat as vrea sa imi elimin asta din gand si suflet, este reversul medaliei pentru Europa. Nu se pot sterge atatea secole de nedreptati…la loi du talion?

    Reply

Lasă un răspuns către Bianca Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>