Tatiana Tibuleac

Toate poveștile se nasc adevăruri

Generația în “kolgotci”

Așa am fost noi, generația în kolgotci. Kolgotcii țineau nu doar de cald. Mai erau frumoși, comozi și rezistenți. O casă de copii creștea, în siguranță, purtând o singură pereche – de obicei de culoare roșie.

Ah, da, noi mâncam omăt și muci. Ne dam cu sania pe burtă din vârful dealului și aveam câte un prăjițel cu untură de porc și vișină în fiecare buzunar. Lingeam, ca proștii, tălpile săniilor, apoi urlam de ne auzeam până în vale.

Ne băteam, umblam cu capul gol și spuneam prostii. Bolile însă ne ocoleau, chiar dacă eram niște mici mizerii ambulante.

Împărțeam totul, până și o înghețată iarna. Și doar mandarinele le țineam pentru noi. Fiecare cu mandarina lui, pentru că are și bunătatea limite.

Și toți aveam bunici. Vii, la țară. Nu trebuia să venim la Crăciun din Italii și Franții ca să îi vedem. Iar ei ne iubeau, noi știm, chiar dacă nu plângeau când intram pe poartă. Ne oropseau punându-ne să rănim zăpada, să târâm lemne de după șură, să sugem oasele rămase după răcituri, să aducem paie pentru purcel. Și călăream porcii, mâncând urechi și cozi. Și ne hlizeam cu dinții noștri nespălați cu pasta de dinți, ci doar cu mere sinapcă și morcovi.

Bio încă nu se inventase, dar erau gighirii și saltisonu’ și cârnații încă necancerigeni. Și fumul, acel fum de țară, care ne-a rămas la toți în oase. Și răciturile, și torturile cu cremă nebătută de mixer, ci doar așa, cu “liungura” de mâna bolnavă a bunicii. Dar cu multe nuci prăjite, și vișini – că astea erau “pidijeaba”. Și perjele umplute cu nuci. Și babele nergre, și jufla, și hrusticii dantelați.

Și nu erau computere și sau wii-uri, nici lego, nici b-boxuri. Cadourile trăiau în capetele noastre, nu pe liste. Păpușile erau ne-barbie, urâte și le cădea parul repede. Dar aveau chiloți, ca orice gospodină.

Brazii erau verzi și mirositori și încă nu-și cunoșteau drepturiule. Se lăsau ușor tăiați, împodobiți și aruncați. Globurile erau prostești și periculoase. Stelele roșii. Îngerii inexitenți. Argintul hidos și magic. Luminițele scurtcircuinde. Băieții erau iepuri, iar fetele – fulgușori. Cu coroane din plastic, dar cât de adevărate!.

Iarna era a noastră și nu ne uita niciodată.

10,864 total views, 8 views today

Dantela

Intrase și umpluse întreg magazinul, ca o pară răscoaptă. Hainele ei pe vremuri colorate – azi șterse. Picioarele ei pe vremuri zvelte – azi fără vlagă. Obrajii cu amintirea pomeților. Gura cu amintirea dinților. Și doar ochii, mari și negri, cu o viață nouă în ei. (mai mult…)

1,277 total views, no views today

Lecțiile pe care aș vrea să le dezvăț

Când ajungi la 40 de ani înțelegi două lucruri: că nu ai învățat destul sau că ai învățat prea mult. În primul caz mai ai o scăpare, în al doilea – nu prea. Pentru că toate acele ore, prelegeri, examene și seminare, conferințe, simpozioane, retreat-uri și info-notes-uri (puteți continua singuri lista) care s-au stocat în minte ca într-un dulap enorm cu mii de sertare sunt foarte greu de șters sau cel puțin de aerisit. Odată învățat un lucru este greu să-l dezveți. Răul unei informații pe care ai aflat-o, dar de care nu ai nevoie, este mult mai mare decât răul unei informații care te-ar fi interesat, dar pe care ai ratat-o. (mai mult…)

5,808 total views, no views today

10 minute de tăcere

De fiecare dată când se produce un nou măcel în Franța sunt la căutare. La Charlie Hebdo m-au sunat vreo sută de oameni, mi-au scris necunoscuți pe Facebook, mama a telefonat pe banii ei. La Bataclan mi-au scris trei prieteni. Am dat niște interviuri. La Nisa nu m-a mai sunat nimeni. Week-end, vacanță, cald. Ai mei au spus că știau că nu suntem plecați din Paris. M-am gândit astăzi la acest lucru și m-am îngrozit. Nu că nu le-ar păsa celor apropiați de mine. Ei pur și simplu s-au obișnuit cu masacrele din Franța. Mai grav e că și noi, cei care trăim aici, ne-am obișnuit. Moartea la Paris este la ea acasă. (mai mult…)

6,767 total views, no views today

Lumânările

Le cunosc de departe. Tunse scurt, căci e mai simplu. În pantaloni, căci se apleacă mereu. Cu geci de blugi pe frig și pe căldură. Cu mâini chinuite, cu unghii inexistente. Cu telefonul mobil în buzunar, ca să-l audă și să-l simtă mereu, în caz de sună copiii. Mâncând grăbit prin metrou, între munci, pâine cu parizer și lapte. Vorbesc rar și încet, căci nu vor probleme. Ascultă, fac, tac. Muncesc pe ore, fiecare oră, în fiecare zi, regretând doar că s-a înventat noaptea. Noaptea nu te ia nimeni la lucru.

(mai mult…)

19,337 total views, 6 views today

Hai, Roxana, să mâncăm pandișpan!

Ultima dată când te-am văzut, Roxana, erai moartă de frig și mi-ai adus pandișpan. L-ai scos atentă din ziar, cu degețelele tale osuroase de fetiță anemică, mândră tare că a ajuns întreg de la București. Te uitai la el cu poftă, ca la un festin. Iar eu, o alintătură deprinsă doar cu cremele de pe torturi, nu te-am înțeles că îți era foame. Doar mama a tăcut brusc și a copt pe loc o găină, căci noi aveam mereu găini în congelator, și s-a bucurat tare-tare că ai mâncat tot-tot.

(mai mult…)

9,933 total views, no views today

Excursia (I)

Posibilități erau în fiecare vară doar două. “Sau încolo, sau dincolo”, spunea directorul taberei cu aceeași hotărâre cu care și lui, la adunarea de la Pravlenie, i se propusese alegerea. Ar fi putut desigur să asculte măcar de formă sugestiile educatorilor. Existau câteva “idei”. De la Tamara Andreevna, care veșnic avea ceva de spus. De la Iura, care lucrase într-o vară la Artek și de atunci era considerat “expert”. Și, desigur, cum fără, de la Antonina Erofeevna, care deși nu avea nimic de spus și nici nu fusese nicăieri, era pe veci verișoara primarului. Dar pentru că nimic-nimic nu poate însufleți un șef micuț mai mult decât ordinele unui șef mai mare, repetate întocmai în fața propriilor subalterni, rămânea cum stabilise directorul, fără variante: sau încolo, sau dincolo.

(mai mult…)

1,643 total views, no views today