Tatiana Tibuleac

Toate poveștile se nasc adevăruri

Lecțiile pe care aș vrea să le dezvăț

Când ajungi la 40 de ani înțelegi două lucruri: că nu ai învățat destul sau că ai învățat prea mult. În primul caz mai ai o scăpare, în al doilea – nu prea. Pentru că toate acele ore, prelegeri, examene și seminare, conferințe, simpozioane, retreat-uri și info-notes-uri (puteți continua singuri lista) care s-au stocat în minte ca într-un dulap enorm cu mii de sertare sunt foarte greu de șters sau cel puțin de aerisit. Odată învățat un lucru este greu să-l dezveți. Răul unei informații pe care ai aflat-o, dar de care nu ai nevoie, este mult mai mare decât răul unei informații care te-ar fi interesat, dar pe care ai ratat-o. (mai mult…)

5,518 total views, no views today

10 minute de tăcere

De fiecare dată când se produce un nou măcel în Franța sunt la căutare. La Charlie Hebdo m-au sunat vreo sută de oameni, mi-au scris necunoscuți pe Facebook, mama a telefonat pe banii ei. La Bataclan mi-au scris trei prieteni. Am dat niște interviuri. La Nisa nu m-a mai sunat nimeni. Week-end, vacanță, cald. Ai mei au spus că știau că nu suntem plecați din Paris. M-am gândit astăzi la acest lucru și m-am îngrozit. Nu că nu le-ar păsa celor apropiați de mine. Ei pur și simplu s-au obișnuit cu masacrele din Franța. Mai grav e că și noi, cei care trăim aici, ne-am obișnuit. Moartea la Paris este la ea acasă. (mai mult…)

6,550 total views, no views today

Lumânările

Le cunosc de departe. Tunse scurt, căci e mai simplu. În pantaloni, căci se apleacă mereu. Cu geci de blugi pe frig și pe căldură. Cu mâini chinuite, cu unghii inexistente. Cu telefonul mobil în buzunar, ca să-l audă și să-l simtă mereu, în caz de sună copiii. Mâncând grăbit prin metrou, între munci, pâine cu parizer și lapte. Vorbesc rar și încet, căci nu vor probleme. Ascultă, fac, tac. Muncesc pe ore, fiecare oră, în fiecare zi, regretând doar că s-a înventat noaptea. Noaptea nu te ia nimeni la lucru.

(mai mult…)

17,172 total views, 6 views today

Hai, Roxana, să mâncăm pandișpan!

Ultima dată când te-am văzut, Roxana, erai moartă de frig și mi-ai adus pandișpan. L-ai scos atentă din ziar, cu degețelele tale osuroase de fetiță anemică, mândră tare că a ajuns întreg de la București. Te uitai la el cu poftă, ca la un festin. Iar eu, o alintătură deprinsă doar cu cremele de pe torturi, nu te-am înțeles că îți era foame. Doar mama a tăcut brusc și a copt pe loc o găină, căci noi aveam mereu găini în congelator, și s-a bucurat tare-tare că ai mâncat tot-tot.

(mai mult…)

9,738 total views, no views today

Excursia (I)

Posibilități erau în fiecare vară doar două. “Sau încolo, sau dincolo”, spunea directorul taberei cu aceeași hotărâre cu care și lui, la adunarea de la Pravlenie, i se propusese alegerea. Ar fi putut desigur să asculte măcar de formă sugestiile educatorilor. Existau câteva “idei”. De la Tamara Andreevna, care veșnic avea ceva de spus. De la Iura, care lucrase într-o vară la Artek și de atunci era considerat “expert”. Și, desigur, cum fără, de la Antonina Erofeevna, care deși nu avea nimic de spus și nici nu fusese nicăieri, era pe veci verișoara primarului. Dar pentru că nimic-nimic nu poate însufleți un șef micuț mai mult decât ordinele unui șef mai mare, repetate întocmai în fața propriilor subalterni, rămânea cum stabilise directorul, fără variante: sau încolo, sau dincolo.

(mai mult…)

1,573 total views, no views today

Nunta

Era primăvară, eram mică, eram la țară. Femeile familiei stăteau în prag. Bunica în pufaică și în kaloși de gumă, înveliți cu niște “materie” ca să nu alunece pe gheața de martie. Mama – într-un fel de impermeabil cafeniu și cizme cafenii – totuși femeie de la oraș. Eu într-un palton verde, triunghiular, cu multe-multe kofte pe dedesubt, broboadă de lână și cușmă de iepure. Ca să nu înghet, se pare, dar totodată nici să nu mai mișc în “vacul veșilor”.

Mâncam toate prăjiței și așteptam nunta.

Nunta, care urma să mi se întiparească în minte pentru toată viața.

Spre deosebire de alte nunți, despre care tot satul știa din timp, iar copiii le așteptau în drum cu o găleată cu apă, aceasta venea fără gălăgie. O tobă și o trompetă, vreo trei rude “îmbracate nu tare” și niște nași bătrâni, deci și fără bani de cheltuit, însoțind tinerii care treceau mohorâți și grăbiți prin glod.

Mireasa plângea sau plânsese. Mirele mergea repede, înainte. Rochia albă, pe care alte fete din sat țineau să o arate pe orice ger sau calamitate, chiar și cu riscul unei boli mai târzii, era ascunsă sub un palton lung și negru. Glodul se prinsese de faldurile de jos, de pantofi, buchetul din mână, păr și coroniță, dar asta nu mai conta.

Pentru că toate erau doar vina ei. Nu fusese o femeie “la locul ei” și iată acum era “groasă”.

Am petrecut-o cu vederea de pe prag. Niciun copil nu ieșise cu apă. Mirele nu aruncase nimanui banuți în drum, soacra nu împărțise nimănui bomboane. Alaiul, care arăta mai degrabă a cortegiu, disparu pe pod ducând cu el tot glodul din lume.

– Dacă n-o avut minte, spuse bunica. Mama tăcuse. Eu încă nu înțelesesem.

Azi însă înțeleg. Înțeleg și mă bucur că pot alege. Putem alege și trebuie să alegem. Depinde doar de noi cât glod ducem în spate.

1,651 total views, no views today

Mâncatul din palmă

Oamenii trec diferit peste eșecuri, dar mai ales peste orgolii zdrobite. Sunt sigură că voi aveți o metodă proprie, verificată. Și eu am.

Eu mă duc undeva la verdeață și hrănesc vietăți din palmă. De obicei sunt vrăbii, furnici, buburuze și vaca-Domnului. Mai ales cele din urmă sunt haioase dacă vin unite. Vacile-Domnului când se iubesc nimeni – doar moartea sau trauma fizică – le poate despărți. Nu ca la oameni. (mai mult…)

1,415 total views, no views today