Tatiana Tibuleac

Toate poveștile se nasc adevăruri

Azi, nu mâine

De câte ori vorbesc cu mama, de atâtea ori apare în convorbirea noastră Elena dincasaceadelavale. Elena – care putea fi la fel de bine Maria sau Katea, sau chiar Ion sau Petre – este o femeie care după spusele mamei “putrezește în casă”, pentru că nu are cine o îngriji. Mama știe să aleagă cuvinte dure, care nu mă lasă în pace zile întregi. “Frig de ni se învinețește limba în gură. Cald de ni se scurg măruntaiele. Mâncare care nu-ți umple nici o falcă”. Mama trebuia să se facă poet postmodernist, dar s-a născut prea devreme. Cred că de la ea mi se trage dramatismul utilitar.

Dar, să revin. Elena nu este bătrână, ci doar bolnavă. Și nu este nici singură. Are o fiică plecată peste hotare de câțiva ani, ca să îngrijească (surpriză!) de o bătrână. Și aceea o mamă a cuiva, care ar fi putut putrezi în casă, doar că iată, are noroc de fiica Elenei dincasaceadelavale. Și încă de ceva, despre care vreau să vorbesc azi.

Eu apropourile mamei le înțeleg. Chiar mai bine decât crede ea, pentru că sunt singura ei fiică plecată peste hotare. Pentru ca și mama este bolnavă, așa cum sunt toate femeile din Moldova, care trec de 45 de ani. Pentru că nici eu, la fel ca și multe alte mii de fiice și fii împrăștiați prin “lumea bună”, nu pot zbura prin Skype atunci când ea  se îmbolnăvește și are nevoie de mine. Ar fi simplu și comod să poți freca un spate dureros prin viber. Să întinzi o farfurie cu supă caldă prin mesaj. Să tragi o fugă la farmacie printr-o scrisoare. Poate într-o zi se va putea și asta, dar nu astăzi.

În schimb astăzi se poate face altceva. Mamă, dacă ai ajuns cu cititul până aici, te rog să închizi, pentru că o să bocești. Și oricum, pe toate astea tu le știi. Ți le-am spus nu o singură dată.

Azi se poate face asta:

Se poate merge la medic de tânără, ca să nu aștepți să ajungi la 45 de ani fără dinți, fără matcă, plină de cataracte și miome, cu oasele mâncate de scolioză și cu picioarele deformate de târâtul genților de la piață;

Se poate merge în vacanțe de tânără – cu soțul, cu iubitul, cu o prietenă, singură – la mare, la iaz, la pârău, în pădure, la film, la club, la barul satului, la urma urmei. Fără reparații, fără stroikă, fără mașină schimbată și poduri din ghips. Umblatul prin lume nu adună bani, e drept, dar te face fericită;

Se poate crea un fond de pensii privat (nu e chiar atât de bau-bau cum pare) și se pot pune acolo toate economiile pentru zile negre. Deci: nu sub saltea, nu în borcanele cu murături, nu la cumetri cu procente sau în biznesul Klavei. Nu la copii, care e clar că vă iubesc extrem și așa va fi mereu, dar care uneori mai uită și cheltuie, și apoi e greu;

Se pot “aranja” odraslele în viață și fără bani. Fără datorii. Fără sacrificii umilitoare și chinuitoare. De tineri. Fără diplome cumpărate, fără porci tăiați și duși la rectori de două ori pe an, la examene. Fără mită la profesori și nacealnici, fără apartamente cumpărate în primul an de studenție “casăînvețemaiușor”, fără credit de 100.000 de lei pentru nuntă, fără credit de 100.000 de lei pentru cumetrie, fără cadou mașină unuia, apoi și celuilalt;

Și, într-un final, se pot trimite la muncă peste hotare copiii. Da, da, mai ales că de la 18 ani încolo ei nu mai sunt copii și nu mai au nevoie de țâță. Așa cum nu au nevoie nici de iphone, cocos, kojankă, pristroikă, șubă la casă, all-inclusive în Turcia cu prietenii, mașină și restul. Măcar pe un an, ca să vadă cum se face “mia”. Nu au vrut să învețe, să lucreze. Ei, nu voi.

Desigur că și așa există șansa să ajungeți ca Elena dincasaceadelavale. Dar procentul e mai mic, mult mai mic. Și cel puțin veți ști că ați trăit cum ați vrut. Iar asta nu-i “lucru puțin”.

15,111 total views, 1 views today

Vera și merele

Poveste (aproape) magică

Vera este mama, iar merele vor apărea la urmă, aproape de sfârșit. Este povestea bunicii despre mama, pentru mine. Mi-a spus-o de o mie de ori, sau poate de 127 sau 59, nu mai țin minte. Aveam mereu în jur de 10 ani când bunica încă mai trăia și, pe atunci, țineam minte doar lucrurile mari sau scumpe.

Mi-ar plăcea – pentru că e frumos și e iarnă – ca povestea mea să fie magică. Să strălucească și să placă tuturor. Știu însă că nu va fi așa, pentru că nu poate să placă tuturor, ceea ce pe unii i-a înecat în lacrimi. (mai mult…)

13,689 total views, 3 views today

Dantela

Intrase și umpluse întreg magazinul, ca o pară răscoaptă. Hainele ei pe vremuri colorate – azi șterse. Picioarele ei pe vremuri zvelte – azi fără vlagă. Obrajii cu amintirea pomeților. Gura cu amintirea dinților. Și doar ochii, mari și negri, cu o viață nouă în ei. (mai mult…)

2,356 total views, no views today

Lecțiile pe care aș vrea să le dezvăț

Când ajungi la 40 de ani înțelegi două lucruri: că nu ai învățat destul sau că ai învățat prea mult. În primul caz mai ai o scăpare, în al doilea – nu prea. Pentru că toate acele ore, prelegeri, examene și seminare, conferințe, simpozioane, retreat-uri și info-notes-uri (puteți continua singuri lista) care s-au stocat în minte ca într-un dulap enorm cu mii de sertare sunt foarte greu de șters sau cel puțin de aerisit. Odată învățat un lucru este greu să-l dezveți. Răul unei informații pe care ai aflat-o, dar de care nu ai nevoie, este mult mai mare decât răul unei informații care te-ar fi interesat, dar pe care ai ratat-o. (mai mult…)

7,041 total views, 1 views today

10 minute de tăcere

De fiecare dată când se produce un nou măcel în Franța sunt la căutare. La Charlie Hebdo m-au sunat vreo sută de oameni, mi-au scris necunoscuți pe Facebook, mama a telefonat pe banii ei. La Bataclan mi-au scris trei prieteni. Am dat niște interviuri. La Nisa nu m-a mai sunat nimeni. Week-end, vacanță, cald. Ai mei au spus că știau că nu suntem plecați din Paris. M-am gândit astăzi la acest lucru și m-am îngrozit. Nu că nu le-ar păsa celor apropiați de mine. Ei pur și simplu s-au obișnuit cu masacrele din Franța. Mai grav e că și noi, cei care trăim aici, ne-am obișnuit. Moartea la Paris este la ea acasă. (mai mult…)

7,664 total views, 1 views today

Lumânările

Le cunosc de departe. Tunse scurt, căci e mai simplu. În pantaloni, căci se apleacă mereu. Cu geci de blugi pe frig și pe căldură. Cu mâini chinuite, cu unghii inexistente. Cu telefonul mobil în buzunar, ca să-l audă și să-l simtă mereu, în caz de sună copiii. Mâncând grăbit prin metrou, între munci, pâine cu parizer și lapte. Vorbesc rar și încet, căci nu vor probleme. Ascultă, fac, tac. Muncesc pe ore, fiecare oră, în fiecare zi, regretând doar că s-a înventat noaptea. Noaptea nu te ia nimeni la lucru.

(mai mult…)

22,379 total views, 7 views today

Hai, Roxana, să mâncăm pandișpan!

Ultima dată când te-am văzut, Roxana, erai moartă de frig și mi-ai adus pandișpan. L-ai scos atentă din ziar, cu degețelele tale osuroase de fetiță anemică, mândră tare că a ajuns întreg de la București. Te uitai la el cu poftă, ca la un festin. Iar eu, o alintătură deprinsă doar cu cremele de pe torturi, nu te-am înțeles că îți era foame. Doar mama a tăcut brusc și a copt pe loc o găină, căci noi aveam mereu găini în congelator, și s-a bucurat tare-tare că ai mâncat tot-tot.

(mai mult…)

13,024 total views, 7 views today