Tatiana Tibuleac

Toate poveștile se nasc adevăruri

Azi, nu mâine

De câte ori vorbesc cu mama, de atâtea ori apare în convorbirea noastră Elena dincasaceadelavale. Elena – care putea fi la fel de bine Maria sau Katea, sau chiar Ion sau Petre – este o femeie care după spusele mamei “putrezește în casă”, pentru că nu are cine o îngriji. Mama știe să aleagă cuvinte dure, care nu mă lasă în pace zile întregi. “Frig de ni se învinețește limba în gură. Cald de ni se scurg măruntaiele. Mâncare care nu-ți umple nici o falcă”. Mama trebuia să se facă poet postmodernist, dar s-a născut prea devreme. Cred că de la ea mi se trage dramatismul utilitar.

Dar, să revin. Elena nu este bătrână, ci doar bolnavă. Și nu este nici singură. Are o fiică plecată peste hotare de câțiva ani, ca să îngrijească (surpriză!) de o bătrână. Și aceea o mamă a cuiva, care ar fi putut putrezi în casă, doar că iată, are noroc de fiica Elenei dincasaceadelavale. Și încă de ceva, despre care vreau să vorbesc azi.

Eu apropourile mamei le înțeleg. Chiar mai bine decât crede ea, pentru că sunt singura ei fiică plecată peste hotare. Pentru ca și mama este bolnavă, așa cum sunt toate femeile din Moldova, care trec de 45 de ani. Pentru că nici eu, la fel ca și multe alte mii de fiice și fii împrăștiați prin “lumea bună”, nu pot zbura prin Skype atunci când ea  se îmbolnăvește și are nevoie de mine. Ar fi simplu și comod să poți freca un spate dureros prin viber. Să întinzi o farfurie cu supă caldă prin mesaj. Să tragi o fugă la farmacie printr-o scrisoare. Poate într-o zi se va putea și asta, dar nu astăzi.

În schimb astăzi se poate face altceva. Mamă, dacă ai ajuns cu cititul până aici, te rog să închizi, pentru că o să bocești. Și oricum, pe toate astea tu le știi. Ți le-am spus nu o singură dată.

Azi se poate face asta:

Se poate merge la medic de tânără, ca să nu aștepți să ajungi la 45 de ani fără dinți, fără matcă, plină de cataracte și miome, cu oasele mâncate de scolioză și cu picioarele deformate de târâtul genților de la piață;

Se poate merge în vacanțe de tânără – cu soțul, cu iubitul, cu o prietenă, singură – la mare, la iaz, la pârău, în pădure, la film, la club, la barul satului, la urma urmei. Fără reparații, fără stroikă, fără mașină schimbată și poduri din ghips. Umblatul prin lume nu adună bani, e drept, dar te face fericită;

Se poate crea un fond de pensii privat (nu e chiar atât de bau-bau cum pare) și se pot pune acolo toate economiile pentru zile negre. Deci: nu sub saltea, nu în borcanele cu murături, nu la cumetri cu procente sau în biznesul Klavei. Nu la copii, care e clar că vă iubesc extrem și așa va fi mereu, dar care uneori mai uită și cheltuie, și apoi e greu;

Se pot “aranja” odraslele în viață și fără bani. Fără datorii. Fără sacrificii umilitoare și chinuitoare. De tineri. Fără diplome cumpărate, fără porci tăiați și duși la rectori de două ori pe an, la examene. Fără mită la profesori și nacealnici, fără apartamente cumpărate în primul an de studenție “casăînvețemaiușor”, fără credit de 100.000 de lei pentru nuntă, fără credit de 100.000 de lei pentru cumetrie, fără cadou mașină unuia, apoi și celuilalt;

Și, într-un final, se pot trimite la muncă peste hotare copiii. Da, da, mai ales că de la 18 ani încolo ei nu mai sunt copii și nu mai au nevoie de țâță. Așa cum nu au nevoie nici de iphone, cocos, kojankă, pristroikă, șubă la casă, all-inclusive în Turcia cu prietenii, mașină și restul. Măcar pe un an, ca să vadă cum se face “mia”. Nu au vrut să învețe, să lucreze. Ei, nu voi.

Desigur că și așa există șansa să ajungeți ca Elena dincasaceadelavale. Dar procentul e mai mic, mult mai mic. Și cel puțin veți ști că ați trăit cum ați vrut. Iar asta nu-i “lucru puțin”.

12,495 total views, 4 views today

Noi apariții în edituri braşovene

„Fabule moderne” de Tatiana Țîbuleac (Libris Editorial, Brașov, 2016).

Nu îmi plac volumele pentru femei (în general scrise tot de femei) pentru că, după mine, literatura nu are gen, așa că, mărturisesc, nu am primit cartea Tatianei Țîbuleac cu prea multă încredere. Nu mai țin minte ce a făcut să îmi pară astfel, dar cert este că mă așteptam să mă plictisească groaznic și îmi prevesteam un timp de lectură încărcat de siropuri și de banalități emfatice. Dacă la început, fără prea multă tragere de inimă, oarecum surprins, mi-a părut ca un lichior fin sau ca un vin spumos dulce, ușor-ușor m-a dus cu gândul la coniac și la faptul că e un text foarte bun de pus la cafea. Așa că mi-am zis că nu trebuie grăbit, că nu vreau să scap repede de el, că trebuie să-l porționez și să-l servesc așezat și calm, îndelung, ca pe o marghilomană. Așa am și făcut, și o săptămână, zi de zi, am resimțit, scăpat de orice îndoială, plăcerea acestei cărți subțiri (104 pagini).

(mai mult…)

411 total views, 1 views today

Vera și merele

Poveste (aproape) magică

Vera este mama, iar merele vor apărea la urmă, aproape de sfârșit. Este povestea bunicii despre mama, pentru mine. Mi-a spus-o de o mie de ori, sau poate de 127 sau 59, nu mai țin minte. Aveam mereu în jur de 10 ani când bunica încă mai trăia și, pe atunci, țineam minte doar lucrurile mari sau scumpe.

Mi-ar plăcea – pentru că e frumos și e iarnă – ca povestea mea să fie magică. Să strălucească și să placă tuturor. Știu însă că nu va fi așa, pentru că nu poate să placă tuturor, ceea ce pe unii i-a înecat în lacrimi. (mai mult…)

6,517 total views, 2 views today

Generația în “kolgotci”

Așa am fost noi, generația în kolgotci. Kolgotcii țineau nu doar de cald. Mai erau frumoși, comozi și rezistenți. O casă de copii creștea, în siguranță, purtând o singură pereche – de obicei de culoare roșie.

Ah, da, noi mâncam omăt și muci. Ne dam cu sania pe burtă din vârful dealului și aveam câte un prăjițel cu untură de porc și vișină în fiecare buzunar. Lingeam, ca proștii, tălpile săniilor, apoi urlam de ne auzeam până în vale.

Ne băteam, umblam cu capul gol și spuneam prostii. Bolile însă ne ocoleau, chiar dacă eram niște mici mizerii ambulante.

Împărțeam totul, până și o înghețată iarna. Și doar mandarinele le țineam pentru noi. Fiecare cu mandarina lui, pentru că are și bunătatea limite.

Și toți aveam bunici. Vii, la țară. Nu trebuia să venim la Crăciun din Italii și Franții ca să îi vedem. Iar ei ne iubeau, noi știm, chiar dacă nu plângeau când intram pe poartă. Ne oropseau punându-ne să rănim zăpada, să târâm lemne de după șură, să sugem oasele rămase după răcituri, să aducem paie pentru purcel. Și călăream porcii, mâncând urechi și cozi. Și ne hlizeam cu dinții noștri nespălați cu pasta de dinți, ci doar cu mere sinapcă și morcovi.

Bio încă nu se inventase, dar erau gighirii și saltisonu’ și cârnații încă necancerigeni. Și fumul, acel fum de țară, care ne-a rămas la toți în oase. Și răciturile, și torturile cu cremă nebătută de mixer, ci doar așa, cu “liungura” de mâna bolnavă a bunicii. Dar cu multe nuci prăjite, și vișini – că astea erau “pidijeaba”. Și perjele umplute cu nuci. Și babele nergre, și jufla, și hrusticii dantelați.

Și nu erau computere și sau wii-uri, nici lego, nici b-boxuri. Cadourile trăiau în capetele noastre, nu pe liste. Păpușile erau ne-barbie, urâte și le cădea parul repede. Dar aveau chiloți, ca orice gospodină.

Brazii erau verzi și mirositori și încă nu-și cunoșteau drepturiule. Se lăsau ușor tăiați, împodobiți și aruncați. Globurile erau prostești și periculoase. Stelele roșii. Îngerii inexitenți. Argintul hidos și magic. Luminițele scurtcircuinde. Băieții erau iepuri, iar fetele – fulgușori. Cu coroane din plastic, dar cât de adevărate!.

Iarna era a noastră și nu ne uita niciodată.

13,389 total views, 2 views today

Dantela

Intrase și umpluse întreg magazinul, ca o pară răscoaptă. Hainele ei pe vremuri colorate – azi șterse. Picioarele ei pe vremuri zvelte – azi fără vlagă. Obrajii cu amintirea pomeților. Gura cu amintirea dinților. Și doar ochii, mari și negri, cu o viață nouă în ei. (mai mult…)

1,912 total views, 2 views today

Lecțiile pe care aș vrea să le dezvăț

Când ajungi la 40 de ani înțelegi două lucruri: că nu ai învățat destul sau că ai învățat prea mult. În primul caz mai ai o scăpare, în al doilea – nu prea. Pentru că toate acele ore, prelegeri, examene și seminare, conferințe, simpozioane, retreat-uri și info-notes-uri (puteți continua singuri lista) care s-au stocat în minte ca într-un dulap enorm cu mii de sertare sunt foarte greu de șters sau cel puțin de aerisit. Odată învățat un lucru este greu să-l dezveți. Răul unei informații pe care ai aflat-o, dar de care nu ai nevoie, este mult mai mare decât răul unei informații care te-ar fi interesat, dar pe care ai ratat-o. (mai mult…)

6,508 total views, 2 views today

10 minute de tăcere

De fiecare dată când se produce un nou măcel în Franța sunt la căutare. La Charlie Hebdo m-au sunat vreo sută de oameni, mi-au scris necunoscuți pe Facebook, mama a telefonat pe banii ei. La Bataclan mi-au scris trei prieteni. Am dat niște interviuri. La Nisa nu m-a mai sunat nimeni. Week-end, vacanță, cald. Ai mei au spus că știau că nu suntem plecați din Paris. M-am gândit astăzi la acest lucru și m-am îngrozit. Nu că nu le-ar păsa celor apropiați de mine. Ei pur și simplu s-au obișnuit cu masacrele din Franța. Mai grav e că și noi, cei care trăim aici, ne-am obișnuit. Moartea la Paris este la ea acasă. (mai mult…)

7,264 total views, 3 views today